Nastere acasa, Nastere naturala, Nastere naturala nemedicalizata

Radiam lumina si dragoste! [nastere naturala nemedicalizata]

Ne pregateam sa plecam la mare. Tudor intreba de 20 de ori pe zi daca apa e tot asa de mare ca anul trecut, daca intra in ea cu colacul, cum ne jucam cu nisipul si altele d’ale copilului apei.

Imi era atat de rau incat uneori nici nu ma puteam concentra sa-i raspund. Ii spuneam lui Cristi prin 20 august ca m-as duce la gastro enterolog inainte sa plecam sa nu am ceva la stomac. In cateva zile insa mi-a trecut un gand prin cap … cum ar fi daca?!?

Si asa a fost … eram insarcinata. Inainte sa plecam la mare mi s-a confirmat sarcina de 6 saptamani si 3 zile. Eram in delir cu totii. Ne doream mult inca un copil, macar inca unul, dar nu mai aveam asteptari, pierdusem o sarcina inainte de T si inca una la un an de la nasterea lui. La inceputul lui august pornisem o mica afacere si ma tot gandeam cum ma voi descurca. Am plecat la mare si gandurile astea s-au estompat si au disparut. Imi era foarte rau dar ma bucuram de fiecare clipa de  sarcina.

Ne-am intors acasa si am inceput sa ne gandim mai mult la aspectele de natura administrativa: La ce medic merg? Unde nasc? etc. Amintirile nasterii lui T au devenit niste filmulete chinuitoare care-mi rulau tot mai des in cap. Vroiam sa nasc in liniste, dar nu stiam  inca cum voi face asta.

Eram intr-o luni la cumparaturi si imi era atat de rau ca nici nu ma puteam concentra sa-mi citesc lista. Din spatele meu am auzit o voce cunoscuta. M-am intors, era Ditta. Mi-am amintit cum cu jumatate de an in urma, participasem la lansarea programului “Renasterea” si ii spusesem mai in gluma mai in serios ca al doilea copil isi amana venirea pentru ca nu aveam o varianta de nastere cu adevarat naturala in Brasov, si ca o asteptam sa faca ceva. I-am spus ca sunt insarcinata si i-am amintit discutia noastra. Am ras impreuna si m-a invitat la cursul ei. Cand ne-am despartit mi-a spus “Hai la curs, mai vorbim si facem cumva sa nasti asa cum vrei!”

Am fost la cursul “Renasterea” si bine am facut. Am aflat cum e cu trupul meu si cate stie sa faca, am inteles ca pruncul si mama sunt una si ca e suficient sa ai incredere in instincte si sa nu-ti lasi fricile sa devina “maestru de ceremonii” in timpul sarcinii si in timpul travaliului. Recomand cursul acesta cu toata inima este ceea ce mie mi-a aratat cum urma sa nasc in liniste, asa cum imi doream. Am inteles de ce imi era rau si ce am de facut sa nu imi mai fie, am inteles ca eu si minunea din pantece suntem conectate la un sistem de comunicare mai presus de cuvinte. I-am vorbit si i-am cerut incuviintarea, si mi-am cerut iertare cand am gresit, si mi-am luat angajamente pe care le-am respectat. Raul s-a estompat si a disparut…in luna a-6-a … dar am reusit.

La 20 de saptamani de sarcina nu aveam medic, facusem doar o ecografie si stiam ca voi naste acasa in piscina albastra. Cristi nu era in al noualea cer. Ma intreba mereu ce are el de facut, ce ne facem daca apar complicatii, unde mergem? Nu stiam nici eu inca … Nu stiam dar il aud si acum cum intr-o seara cand abia ajunsesem acasa de la ultimul curs al Dittei mi-a spus: “Nu sunt perfect impacat, dar e dreptul tau sa nu te intorci la maternitate!”

Au trecut doua saptamani si stiam ca imi doresc sa am alaturi o moasa, aveam doua potentiale variante si nu ma decideam pe cine sa sun. Universul a aranjat lucrurile astfel incat intr-o marti pe la pranz am pus mana pe telefon si am sunat-o pe cea care urma sa fie cu noi de atunci si pana la momentul magic. Am sunat si i-am spus firesc “Servus!”, o voce super tanara mi-a raspuns si instantaneu am simtit ca m-am conectat cu mosica mea, ca ea este cea la care trebuia sa ajung. Am ras si am stabilit ce urma sa facem in continuare, cum urma sa ne vedem si sa ne cunoastem si cum ea urma sa imi fie alaturi zi lumina de atunci pana la nastere. Am sunat-o seara tarziu si dimineata devreme si mi-a raspuns de fiecare data, si de fiecare data a avut solutia la problema mea. Cristi ma intreba inainte sa o cunoastem “Fata asta chiar exista sau doar ti-o imaginezi tu?” A venit momentul intalnirii si aveam atat de multe emotii, Alexandra simtea si ea, baleta de dimineata.

Cand mosica a ajuns la noi, ne-am linistit si ne-am relaxat, ne-am strans in brate si am povestit despre noi, despre Tudor si cum a venit el pe lume, despre cine am fost si cine suntem, am povestit cate-n luna si in stele si nu as mai fi lasat-o sa plece. Ii sorbeam fiecare cuvant si cu fiecare poveste eram tot mai sigura pe alegerea noastra: aveam sa nastem acasa, in piscina albastra cu mosica langa noi.

Am invatat in saptamanile care au urmat multe despre mine, despre fricile mele pe care nu le constientizasem inca, dar care incepusera sa iasa la iveala in cele mai neasteptate momente si feluri. Am avut hopuri si praguri, mosica a fost acolo sa ma ajute. Ea mi-a dat puterea pe care nu ti-o va putea da niciodata “halatul alb”, ea m-a ajutat sa ma descopar si sa gasesc in mine forta de a ma intoarce la natural, de a-mi da sansa sa nasc asa cum orice mama merita sa o faca cu liniste, in dragostea si confortul casei, cu partenerul si pruncii alaturi. Cea mai frica dintre frici, care era, sa ma coste nasterea mea lina si blanda, a fost cea ca voi naste prematur…si implicit la spital.  Cu un copil nascut prematur si multe voci care-mi cantau mitul “cine a nascut un prematur, va naste doar prematuri” a fost o frica greu de inteles, de asumat si de “digerat”. Mosica a fost langa mine, nu mi-a rapit bucuria calatoriei catre victorie, dar mi-a fost acolo cand ma impiedicam mai tare si nu ma mai puteam ridica singura.

Am numarat si am adunat zi cu zi si saptamana cu saptamana si  am ajuns la acea data incercuita in calendar sub care scrisesem “Alex 8 saptamani”. Am plans de bucurie si eliberare in dimineata acelei zile si ce sa vezi la 6:00 m-am trezit buimaca cu durere si tensiune in burta. Durerile reveneau cu ritmicitate, aveau panta ascendenta, varf si si panta descendenta. Reveneau la fiecare 13 minute. Am cronometrat trei si apoi m-am ridicat din pat. Erau contractii … era momentul. Am pus mana pe telefon, vocea pe care o asteptam mi-a raspuns calma si m-a asigurat ca porneste spre mine.

Am numarat si am cronometrat in timp ce am facut ordine, am spalat aragazul, am pregatit canapeaua pe care aveam sa nasc placenta si sa alaptez pentru prima data, am ales hainutele cu care aveam sa o imbracam pe micuta, prosoape, uleiuri, am anuntat pe toti cei cu care aveam stabilite intalniri ca am intrat in travaliu si as vrea sa anulam . La 8 l-am trezit pe Cristi sa aiba timp sa fac livrarile zilei respective, sa mai faca ultimele cumparaturi.

La 9:30 mosica intra pe usa. Pffff ce m-am bucurat sa o vad. Contractiile erau tot  la 13 minute, m-am relaxat … aparent. Au trecut ore, contractiile nu deveneau nici mai intense, nici mai dese … eram putin nelamurita, dar linistita ca totul mersese conform asteptarilor mele, aveam 38 de spatamani si mosica era cu noi, urma sa nastem acasa. Au mai trecut alte ore, am decis sa dam o tura prin oras ca fetele, radeam ca atunci cand voi scrie despre nastere am sa ma dau lebada cum ma plimbam in travaliu pe Republicii … inainte de 12 ore travaiul s-a oprit, s-a lasat seara si ne-am asezat in pat.

Eram linistita ca mosica era in camera de langa si asteptam impreuna sa inceapa din nou. Atunci mi-a trecut prin cap … “si daca?!?”…si asa a fost…la 3 dimineata mosica a intrata in camera. Trebuia sa plece de urgenta la Bucuresti unde venea alt bebelus … tot Universul meu era daramat, aproape ca nu mai puteam rationa … eram paralizata de frica. Am strans-o in brate asa cum faci cu cel mai bun prieten pe care urmeaza sa nu-l mai vezi mult timp, am  privit-o de pe balcon cum se urca in masina si cum se indeparteaza si am plans amar si cu sughituri. Simteam ca fusese sansa mea si o ratasem. Eram sigura ca va reincepe travaliul si nu va mai putea sa ajunga inapoi. Simteam in piept o durere sfasietoare … parca cineva imi facuse inima franjuri si acum o presara cu sare. Ma vedeam din nou la spital, pe masa, valve, TNS, analize, perfuzii, alergat pe holuri in cautarea copilului, alaptat la sase ore …

Cristi incerca sa ma linisteasca, fara sanse. Nu intelegeam de ce nu intelege drama pe care o traiam si cea pe care urma sa o traim. Am plans cu sughituri o zi intreaga. M-am bucurat ca bebelusul de la Bucuresti a fost intelept si a astepta-o pe mosica sa ajunga la el. Se nascuse frumos si lin asa cum Alexandra mea nu avea sa aiba sansa. Eram disperata si pe masura ce orele trececeau rationam tot mai greu, scenariul era construit deja in capul meu. I-am scris mosicii ce simt si mi-a spus ca de fiecare data acele cuvinte care sa ma faca sa gasesc drumul si sa ma bucur de calatoria catre aflarea raspunsului. Ne-am asezat in pat, imi era cald si am deschis larg geamurile in timp ce ma culcuseam in pat cu Tudor in brate si Cristi de mana, mi-am sters lacrimile si mi-am dorit sa fie asa cum trebuie sa fie.

Am adormit la miezul noptii si m-am trezit la 4:00 cu respiratia taiata, reincepuse travaliul … erau contractii dureroase la 4 minute, am cronometrat 3 si am sunat-o pe mosica. Stiam ca probabil abia se asezase in pat de cateva ore, dar stiam ca va raspunde…nu stiam insa daca va putea ajunge pana la venirea Alexandrei. In noapte aia am aflat cum e cand un om se lupta cu dintii sa iti implineasca un vis. L-am trezit pe Cristi, si a umflat piscina. Nu am mai facut ordine si nu am mai curatat aragazul, abia reuseam sa-mi adun gandurile intre contractii. M-am uitat la ceas din patru in patru minute pret de trei ore, pana cand am strans-o in brate iar. Venise!

Urma sa nastem acasa!

Cand a ajuns mosica ma ridicam si ma asezam in fiecare contractie. Mi-a spus sa ma intind si s-a intins langa mine, am conservat energie in timp ce contractiile veneau precum valurile, durerea urca si cobora. O durere puternica, dar asumata … deci suportabila. Nu am mai masurat, cronometrat, notat…ma eliberasem de responsabilitati. Simteam ca nu mai pot sta intinsa, se luminase de ziua. Cristi umplea piscina. Am inceput sa ma plimb. Ma opream in bratele lui Cristi in apogeul durerii. Aproape ca nu  mai ramasesera momente fara durere, respiram lin si creierul imi era gol. Piscina era plina si Tudor se bucura in sfarsit de apa, radeam si ma bucuram cu el … pana la un moment dat cand nu am mai putut sa procesez alta informatie decat durerea.

Vroiam sa imping, vroiam sa intru in apa si asta am facut. Nu imi aduc aminte cum s-a intamplat, dar imi amintesc doar senzata de placere pe care ti-o da atingerea apei pe piele, ma asezasem in genunchi agatata de piscina, pentru simplul motiv ca asa imi inchipuisem ca voi naste. Stateam cu fata lipita de plasticul foliei de protectie si simteam mirosul acela specific, incepusem sa respir agitat si nu imi placea senzatia. Am auzit vocea calda care imi raspunsese acum cateva luni la telefon: “Hai, Inuta!” “Asa, Inuta!” mi se parea ca timpul statea in loc si durerea ma paralizase. Auzeam ca prin vis vocea calda “Intoarce-te cu fata in sus”, si desi stiam ca voi repira mai bine eram paralizata. Mi s-a parut o vesnicie si un efort incredibil, dar am reusit sa ma intorc si am avut un sentiment de eliberare. Aerul mi-a umplut plamanii si i-a parasit lent, capul Alexandrei se vedea. Mosica m-a indemnat sa pun mana sa o simt, am pus mana si am simtit-o. Simtisem in palma capsorul fiintei adorate care urma sa intre in viata noastra.

N-am sa mint, durerea a fost la fel de intensa ca in ultimele cinci minute si in urmatoarele cinci, si mi-a parut ca au durat o vesnicie cele 4 contractii pana la expulzie, dar dupa ce am simtit cu varful degetelor puiul de om  nu a mai contat nimic. Imi amintesc atat de intens momentul in care am simtit-o pe Alex in brate, plangeam sau radeam, nu mai stiu si nici nu mai conteaza. Parca tot soarele de afara imi umpluse inima si radiam lumina si dragoste .

sorina_bascoveanu_2

Cand a auzit scancetele surioarei lui, Tudor a navalit in camera sa o vada si sa ne bucuram cu totii de momentul magic. Era ce imi dorisem…pana in cele mai mici detalii, eram impreuna cu fiintele cele mai dragi si indreptatite sa aiba parte de energia nasterii unui nou membru al familiei. Sentimentul pe care l-am avut cand am pus-o pe Alex la san si m-am uitat in ochii ei larg deschisi in timp ce-si plimba o manuta pe bratul meu intr-o mangaiere fina si pretioasa este gravat in inima mea. O umbra de tristete mi-a intunecat bucuria magica, pret de cateva secunde,secunde in care mi-am amintit ce am trait si ce nu am trait la prima mea nastere, ce momente magice am pierdut, ce momente de umilinta si frica am trait si cum am plans amar. A fost nevoie sa incorporez cumva amintirea trista in bucuria magica pe care  o simteam pentru ca ea ma adusese pe calea asta.  

sorina_bascoveanu_1

Cand medicul de familie a facut constatarea nasterii si ne-a intrebat numele copilei, am spus “Alexandra!” si m-am uitat spre Cristi si am completat impreuna “Tatiana!”. Asa a venit pe lume  Alexandra Tatiana, lin si frumos, si nu imi va ajunge viata asta sa multumesc Universului ca mi-a adus in viata femei minunate care m-au invatat sa fiu din nou femeie!

Sa ne fie Soare!

 

sorina_bascoveanu_1
“Ina, mama lui Tudor!” asa m-am prezentat 3 ani si jumatate. Acum sunt Ina, mama lui Tudor si a Tatianei. Sunt un om obisnuit, nu am nimic special … in afara de ei doi si de omul cu care am colaborat, atat de bine, la crearea lor. Iubesc viata si tot ce e natural, de aici si povestea de mai sus! Soare!

 

 

Leave a Reply

Required fields are marked*

9 − 2 =