Cezariana, Povesti inscrise la giveaway

Ok, si de-acum ce fac? [cezariana]

Povestea Mariei participa la giveaway cu numarul 24. Puterea Mariei de a supravietui acestei experiente va inspira cu siguranta multe mamici. Iti multumesc ca ti-ai deschis sufletul si ai impartasit cu noi povestea ta!

“E sambata. Undeva inainte de miezul noptii de vineri ai dat un semn ca vrei sa vii. Am tras aer in piept si  undeva pe la ora 1 i-am spus si tatalui tau (mai tarziu cu cateva ore, pentru ca stiam ca o sa se panicheze si o sa ne agitam unul pe altul).  Spre ora 4 am decis sa plecam spre spital. Era frig, zapada inghetata si soseaua alunecoasa. Am luat un taxi si am ajuns pe la 5 fara ceva.

Spitalul e luminat, asistentele adormite si inima mea plina. Simt ca e un basm, ca nu mi se intampla mie, ca privesc povestea altcuiva. Ma trezesc la realitate cand asistenta imi spune mecanic cateva vorbe, ma cheama intr-o camera sa ma schimb in “jupa de mamica” si il atentioneaza pe tata ca de acum el nu mai are voie. Asta m-a trezit la realitate pentru ca el a fost cu mine la fiecare pas, fiecare plimbare, vizita la doctor sau cumparaturi pentru venirea ta.

Partea asta de spital era aproape goala. O femeie tocmai nascuse si jura ca “daca stia…” 🙂 , alte doua asteptau sa nasca indurerate si umile, iar eu … eu zambeam si te mangaiam prin burtica. Asteptam atat de cuminte si visatoare sa te sarut, sa te mangai si sa iti multumesc! Au inceput sa ma mute de la un salon la altul, cu bagajul dupa mine, fara sa se ofere careva sa ma ajute. Nici nu aveam nevoie, sunt puternica!

A inceput periplul de consultatii in tacere, aproape fortate, fara sa mi se raspunda la intrebari cum as fi dorit eu, mutari din salon in camera de nasteri si inapoi, consultatii si palpari de la medic la moasa, schimbari de garda si sef de sectie. Ma doare trupul, brusc, cand vad ca nimeni nu imi mai spune nimic si iubitul meu nu poate sa urce sa ne vada. Imi spun din nou ca e bine, ca eu te simt bine, ca nu mai e decat putin.  

Zambesc in continuare, dansand prin camera ca sa iti mai legan zbuciumul. Pe la zece dimineata apare si doamna  doctor ce avea sa ne ajute. A grabit putin procesul, invocand ceva chestiuni medicale, mi-a rupt apa si m-a trimis sa astept. E aproape dezolant ce mi se intampla, dar eu raman in gandul meu, visez ca sunt intr-un loc plin de liniste unde vom fi amandoi in curand. Doar noi doi.  Cam la fiecare 5 minute cineva imi spune ce sa fac si ce sa simt, dar eu spun mereu ca corpul meu imi spune altceva si continui sa zambesc.

Incep sa se intensifice contractiile, dar corpul meu nu pare pregatit sa le raspunda. Sunt chemata iar la consult. Plimbarile pe masa de consultatie, foarte neprimitoare de altel, sunt epuizante: corpul meu are nevoie de calm si lentoare, nu de promenade si catarari pe mese. In fata mea … si a nuditatii mele, apar trei medici, altii decat al meu, care incep sa isi dea cu parerea, de parca as fi vreun specimen.

Fara ca sa mi se povesteasca si mie ce minune se produce sub ochii lor, isi fac semn din cap unul altuia si mi se comunica, ca un verdict, ca trebuie sa “ma ajute cu o cezariana pana nu e prea tarziu”. Imi scapa atunci si imi scapa si acum partea in care asta a fost ajutor, dar ma rog … (a trecut un an de amnezeala de atunci).

Acum incep sa simt durere si dezamagire: durerea ca nu va fi cum am visat si dezamagirea ca i-am lasat sa ma afecteze prin dramatismul si raceala lor.  Contractiile nu mai seamana cu batai dulci in usa ci cu o menghina iar uterul meu s-a incuiat si a strigat: “fugi si tine-l acolo! E in siguranta.”  

Semnez un tom de hartii despre cum imi dau acordul sa faca din mine ce vor ei si incep sa imi curga lacrimi in timp ce ii soptesc doamnei cu anestezia ca , “vreau sa dorm!, imi e teama fara sotul meu de cand au pomenit de salvat vieti in graba domnii doctori!”  

In urmatoarele 20 de minute m-am simtit ca intr-un caleidoscop, dar nu unul colorat. Totul se intampla cu viteza: cineva imi dadea camasa jos si imi arunca papucii sub o masa, alte doua persoane radeau si  ma intindeau aproape gratios, legandu-ma de maini. O asistenta draguta juca darts cu vena de anestezie iar doctorul meu … a rasuflat. Atat mai stiu.

Doamna doctor anestezist mi-a zambit si m-a mangaiat pe cap spunad sa numar descrescator de la 15. Am ajuns la 4 si ultima amintire dinainte de operatie a fost ca radeau ca nu vreau sa adorm. Si atat. De aici, frustrare si vina nefondata .  

M-a trezit vocea infirmierei care, in timp ce ma tragea de pe pat pe targa, imi spuse cu voce de reclama la sampon ca am un baiat sanatos de 3.200 kg si ca a fost bine.  Te-am vazut   dupa vreo patru ore, pret de 10 secunde din bratele unei asistente care mi te-a smuls de sub ochi pe motiv ca “nu ne place aici, mergem jos la noi in patut”. Te -am simtit strain.

Au urmat patru zile lungi de Terapie Intensive. Priveam cum veneau si plecau atatea mamici ,operate si ele, in saloane  alaturi de copiii lor. Ma verificau cate zece medici pe zi, am primit si “botez” de spital: Alba ca Zapada – cea cu multe vieti, ma apasau pe burta in viteza si ma plimbau peste praguri inalte spre ecograf, analize si alte teste care sa le explice inexplicabilul din spatele rezultatelor proaste de dupa operatie.

Cred ca era a patra noapte de la nastere cand monitorul cardiac s-a alarmat trezindu-ma: ce astept aici? Tu ma asteptai jos, singur privind in gol, cuminte si perfect! Am ridicat tremurand telefonul si am privit pozele cu tine pe care tatal tau mi le-a adus. Inima a inceput sa bata cu putere iar monitorul s-a calmat ca o pisica mangaiata in crestet.

Am decis sa cer sa ma duca jos dimineata pentru ca nu mai vreau sa stau fara tine nici o zi. Am mai hotarat ca nu mai am analize ingrijoratoare si ca pot sa ma mut pe scaunul cu roti, desi medicii ziceau altceva. Refuzam realitatea deja de prea multe zile.

A venit tata si am mers impreuna la tine. Asistenta care ma impingea s-a mirat ca numai eu stau asa mult la ATI si am zambit- eram prea hotarat sa nu ma mai intorc si a treia oara! (am mai coborat o data la etajul tau, dar mi-am pierdut cunostinta cand am vrut sa ma ridic in picioare) .

In rezerva era cald si luminos, mirosea a var proaspat si ferestrele erau curate aratand zapada. Asteptam cuminte in patul meu sa te aduca. Tatal tau muta patutul langa capul meu iar eu incercam printre vanatai si umflaturi sa ma cochetez pentru intalnire. In cateva secunde scurte cineva mi te pune in brate.

fistoc-maria-2

Acum e liniste, tu ma privesti iar eu respir prin lacrimi perfectiunea. Esti atat de frumos! Si mic. Si viu!  Am vrut sa te pun la san, sa te simt pe pielea mea, dar nu aveam voie din cauza medicatiei puternice. Tata ti-a schimbat primul scutec tremurand si transpirand de emotie; priveam atunci cel mai frumos tablou!  Te-am luat din nou in brate si am intrebat : <Ok, si de-acum ce fac?> “

Am scris aceste randuri cand fiul meu a implinit un an.  Imi doream sa fie o scrisoare pentru mai tarziu.  La intrebarea “Si de-acum ce fac?” imi raspund zilnic printre zambete si planset, curaj si neputinta. Uneori simt ca acum pot orice, alteori ca nu mai pot nimic; uneori simt  ca sunt multumita de mine, alteori ca sunt “cea mai rea mama!”. Dar e bine asa.

Descopar zilnic, alaturi de cei mai frumosi oameni, bebe Ayan si tatal lui, Petru, ca nu ne nastem parinti, ci devenim invatand, citind, acceptand limite si trecand peste ele de dragul linistii de a fi parinte.  Primele saptamani au fost gri, dar am cel mai minunat uman posibil sot, cu rabdare cat Calea Lactee si iubire tot cat ea si am iesit vii din asta acceptand ca nu putem controla totul, dar putem invata din orice, daca o facem cu mintea si bratele deschise.


Maria are 26 de ani si incearca sa descopere cine este si ce vrea. Pentru prima oara, simte ca face ceva bine in mod firesc: sa fie mama lui Ayan. Inainte a fost Analist IT, acum este libera sa fie cine vrea ea. 😀 Si o face cu pricepere, cat se poate de natural, cu iubire si recunostinta!

 

 

3 Comments

  1. Maria, vreau sa te intreb cate ceva.

    1. Spune-mi te rog cum te-ai pregatit pentru nastere?

    2. Ai avut parte de cateva ore cu contractii. Cum faceai fata la durerile din timpul contractilor? Tehnici de respiratie? Pozitii?

  2. Maria

    Ar mi urma inca o poveste despre asta. 🙂 Nu am fost la cursuri prenatale sau altceva asemanator. Am mancat sanatos si la program cat pentru unul 🙂 , m-am miscat sanatos cat pentru doi (in natura), masaj si am mers la serviciu pana la 8 luni si jumatate , dar numai ca sa ma mentin in forma. 😀 Am citit despre nastere, dar nu suficient, am aflat dupa. Am iubit omul ce avea sa vina si am asteptat momentul fara frica, desi mi s-a insuflat din toate partile. In mare, sarcina m-a luat pe nepregatite, am aflat de ea spre luna a patra.
    Contractii am avut rare de la 11 noaptea si s-au intensificat pe la 8 dimineata. De la ora zece si jumatate, pana pe la 13 am avut contractii la 5 minute sau mai des. Cam 13 ore cu contractii. Durerea am perceput-o ca pe…un alt tip de durere decat ce stiam deja. Respiram, zambeam si dansam prin camera ca sa treaca mai usor. Mi-am folosit mintea sa controlez durerea si ca sa evadez din spital. Un fel de yoga fara pretentii. 🙂 M-am plimbat mult, atat cat m-au lasat asistentele. Dansele ma doreau legata la monitorul inimii lui bebe. Si culcata, sa nu obosesc. Eu am zis ca obosesc daca stau, ca sunt activa de fel. Apoi in genunchi, aplecata. Dar numai daca era o contractie insistenta. Astea toate pana am aflat de cezariana, apoi durerea ma controla pe mine. Tin sa mentionez ca am avut o sarcina fara probleme, analize perfecte la amandoi. Greturi minuscule, picioare fara vene nimicite si o burtica tare discreta. O sarcina discreta, ce sa zic! 🙂 Complicatiile la nastere au aparut, cred eu, din cauza injectiilor cu tot felul de substante de grabit treaba si presiunile din ultimele ore inainte de operatie. Era sambata si pentru ei… 😀

  3. Mda, din pacate nu esti singura la care se adevereste proverbul “graba strica treaba”. Din povestile primite pana acum se pare ca tratamentul care se aplica la majoritatea gravidelor cand se interneaza intr-o maternitate de stat este sa li se grabeasca travaliul prin ruperea membranelor si/sau oxitocina … scapa doar cele care ajung la spital deja cu dilatatie foarte mare sau cele care au noroc de un medic cu rabdare.

    Cand am inceput sa ii povestesc medicului care ma supraveghea ca imi doresc o nastere naturala fara interventii, de genul oxitocina etc, mi-a zis: “pai cine sta doamna dupa dumneavoastra sa nasteti fara oxitocina?” … mi-am schimbat medicul dupa discutia asta …

    Buna ideea cu evadatul din spital! Am sa tin minte! Multumesc!

Leave a Reply

Required fields are marked*

twelve − 8 =