Nastere naturala, Povesti inscrise la giveaway

Nasterea unui copil vine sa uneasca sufletele [nastere naturala]

Povestea Cristinei participa la giveaway cu numarul 62. Cristina a nascut natural in Belgia acolo unde prezenta tatalui la nastere este un lucru cat se poate de firesc si nu o exceptie. Desi e vorba de o tara din vestul Europei, se pare ca si acolo sunt maternitati unde mama este privita ca o ciudata daca refuza sa accepte procedurile clasice. Iti multumesc Cristina pentru povestea ta!

Atunci cand am ramas insarcinata nu a fost o surpriza pentru mine. Totul s-a nascut dintr-un dor nebun de a fi mamica, un dor cum nu am mai trait inainte. Totul parea lipsit de ratiune … trebuia sa-mi termin cursul inceput in Italia, iar tata, tocmai in Belgia?,  nu mi-am dorit niciodata sa locuiesc in strainatate! Nu intelegeam nimic, insa simteam ca este ceea ce trebuie sa fie, sa primesc in pantecul meu viata.

Spiritul care a decis din ceruri sa coboare pe Pamant trebuia gazduit. A fost o magie, fara de care fiinta mea, prea rationala, nu s-ar fi decis asa de senin si natural pentru aceasta schimbare esentiala a vietii. Atunci am invatat putin sa las evenimentele sa vina inspre mine si sa nu-mi doresc mereu sa le dirijez eu intr-o directie sau alta.

Mi-am dorit o nastere naturala, daca era dupa sufletul meu as fi preferat un loc frumos in natura, dar trebuia sa ma multumesc cu mediul oferit de o maternitate din Belgia. Asa ca, am gasit o maternitate mai mica ca sa nu fie prea bulversant pentru sufletul meu agitatia unui spital mare.

Controalele periodice la ginecolog au decurs normal, pana cand am ajuns sa ne programam la monitorizarea batailor inimii copilasului. Atunci ginecologul la care mergeam a fost substituit de o alta persoana. A fost atat de agresiva si brutala examinarea pelviana incat la sfarsit mi-am zis ″daca asta este un consult ginecologic, eu nu mai vin niciodata.″ Din acel moment frumoasa mea sarcina s-a terminat, aveam dureri mari in burta, nu stiam daca sunt contractii si am mers la urgenta ca sa ma linistesc. Totul parea in regula asa ca am revenit acasa.

La o saptamana dupa acest eveniment, intr-o sambata dimineata, am simtit cand m-am ridicat din pat cum imi curge usor un lichid. Bine-nteles ca a urmat panica, ce-o fi? e dopul, e lichidul amniotic, doar am urinat? Ca sa ne linistim, iubitul meu a sunat la maternitate si cei de acolo ne-au invitat la un control. Bagajele fiind pregatite le-am luat cu noi. La maternitate a venit raspunsul: ″e lichidul amniotic, trebuie sa ramaneti internata″.

Din fericire, in Belgia, prezenta tatalui la nastere este ceva foarte firesc si obisnuit. Asa se face ca tata a ramas cu mine toata perioada travaliului si a nasterii.

Copilul era monitorizat, iar eu puteam sa fac ce vreau (sa mananc, sa ma plimb, etc). Cu toate acestea un semn de intrebare am avut cand moasa de serviciu ne-a comunicat ca va fi prima ei nastere in prima zi de lucru dupa concediul de crestere al copilului, iar dupa o jumatate de ora ne-a comunicat ca s-a schimbat procedura, mai asteptam sa apara contractiile fara interventie, cat mai natural. M-am gandit ca stiu ei ce au de facut. Eu din pacate nu eram foarte informata despre nastere, stiam doar ca vreau sa nasc natural.

Am refuzat din start epidurala si acum asteptam sa apara contractiile. Primele contractii mai seriose au aparut sambata noaptea, dar erau foarte neregulate. Ele s-au intensificat treptat si duminica noaptea am ajuns sa ma dilatez cam de 6 cm. Pana atunci a trebuit sa primesc o perfuzie cu antibiotic (ca sa protejeze copilul de infectii), desi am vrut sa refuz (nu luasem antibiotic de cca 8 ani) nu aveam dreptul sa decid asa ca au decis moasele pentru mine, am primit perfuzia, cu greu si asta, cateterul nu a fost corect pus si antibioticul a ajuns sub piele.

În toata asteptarea de weekend, ″ca sa decurga totul natural″, fortele mele se imputinau, nu reuseam sa dorm noaptea de durere, mancarea nu-mi pica bine de la prea multa sare, etc. Pana la urma cred ca schimbarea procedurii nu avea nimic cu optica maternitatii care sustinea nasterea naturala, ce mai degraba cu lipsa de vointa a medicului de garda pentru a asista nasterea mea.

Durerea am suportat-o totusi bine dupa ce o moasa mai amabila, mamica a trei copii, mi-a zis cum sa respir. Aveam acest punct de sprijin formidabil: respiratia, m-a ajutat enorm. Exista o singura pozitie pe care nu o suportam la contractii: pe burta in patru labe, deci nu stateam asa.

Luni dimineata mi s-a spus ″vei naste astazi″, eu nu mai aveam forta nici sa vorbesc, eram o leguma in pat si ma intrebam cum o sa o scot la capat. Cand mi-au administrat glucoza pentru intarire, chiar am considerat-o scaparea mea. Bine-nteles am primit si occitocina pentru contractii.

Eu speram ca astazi sa insemne dimineata, dar nu a fost sa fie, ginecologul meu a venit undeva dupa ora unsprezece, eram dilatata de 8cm si nu era suficient, mai mult pozitia copilului nu era inca cea buna. Pentru asta a trebuit sa fac un exercitiu pe un balon umflat, atunci chiar m-au trecut toate transpiratiile si nici exercitiul de respiratie nu mai avea nici o valoare, imi parea ca nici nu mai respir. Eram disperata, am cerut pana si epidurala, dar era prea tarziu, ca norocul. Dupa vreo trei sfortari au reusit sa verifice daca pozitia copilului este buna pentru nastere. Din nou noroc, copilul era pregatit, iar eu simteam ca trebuie sa imping.

cristina-dumes-1

Puiutul meu s-a nascut la ora 13 si 24 minute dupa ce am impins maxim zece minute. Eu eram foarte atenta la senzatiile pe care le aveam in trupul meu in acele momente, m-au surprins atat de tare, ca atunci cand mi l-au dat in brate pe baietelul meu, nu am reactionat imediat, inca eram fascinata de cele simtite. Încerc sa gasec un temen de comparatie pentru asta, dar imi este foarte greu, nimic nu-mi pare potrivit. Parca trupul meu nu-mi mai apartinea, aceasta creatie divina stia exact ce sa faca, se dilata si parca simteam cum sunt depasite limitele lui insusi. Auzeam cu greu vocile din jurul meu, parca vroiam sa fiu prezenta cu totul in acel loc al trupului meu care aduce pe lume o noua viata, mi se parea o magie. Nu a fost nevoie de epiziotomie, pana si ginecologul s-a mirat cum a mers totul asa de bine.

În  tot acest proces al nasterii am fost insotita de iubitul meu si asta recomand cu caldura tuturor barbatilor. Este minunat sa poti impartasii si sa fi sustinuta de persoana cu care ti-ai asumat rasunderea cresterii unui copil. Lipsa prezentei lui o consider o nedreptate, ca si cum femeia realemente este condamnata sa suporte acest evenimet doar in solitudine, totusi nasterea unui copil vine sa uneasca sufletele, deci prezenta barbatului iubit la nastere este o sudura puternica pentru tot viitorul relatiei.

Pe scurt, o sa precizez doar ca nasterea in sine a fost o magie, mai greu a fost inainte si dupa. Înainte si dupa pentru ca in calitate de viitoare mamica nu esti informata si sustinuta in functie de necesitatile tale propri, totul e o rutina in materitate chiar daca baza materiala este mult mai avansata in tarile occidentale. Pana la urma este vorba de Om, nu vorbesc de meserie si profesionalism, vorbesc de faptul ca dincolo de ceea ce invata cadrele medicale, uita esenta: Omul este o fiinta spirituala, sufleteasca si trupeasca. Cum poti trata trupul fara a tine cont de tot restul?

Eu eram o ciudata pentru ca nu vroiam antibiotic, pentru ca nu am acceptat transfuzia de sange la anemia extrem de severa de dupa nastere, pentru ca dupa noaptea grea din cauza alaptatului nu vroiam biberonul oferit, etc, dar credeti-ma pentru nimeni nu a fost important ″de ce-ul″ din spatele atitudinii mele. Un alt aspect important este graba, nu mai este timp sa nasti in timpul cerut de copilul din burtica, exista o tendinta a cadrelor medicale sa intervina, sa grabeasca (dupa parerea mea examinarea pelviana insuportabila prin care am trecut avea acelasi scop – graba).

Acum dupa ce totul a trecut imi pun cateva intrebari indraznete: Cum s-a derulat nasterea lui Gabriel Celestin in celelalte sfere mai subtile? Ce consecinte sunt pentru viitorul fiului meu din acest proces al nasterii ? Sunt convinsa ca atunci cand umanitatea va fi ajuns la o maturitate pentru a percepe aceste realitati sufletesti-spirituale, raspunsurile vor veni mult mai usor. Pana atunci ma multumesc sa sustin nasterile naturale intr-un mediu de caldura familiala, neignorand interventia medicilor in situatii de risc.

Multumesc tuturor mamicilor care au impartasit aceste clipe unice din viata lor. Recunosc ca am retrait citind marturiile lor propria mea poveste, m-am regasit in multe situatii si am plans de multe ori si de bucurie si de tristete.

Multumesc Andreea pentru posibilitatea oferita de a povesti si de a retrai inca odata evenimentul nasterii, de data asta mult mai detasat.

 

cristina-dumes-2
Cristina are 36 de ani si este pasionata de pedagogia Waldorf, antroposofie. Inainte de a fi mamica profesa ca expert contabil. Acum profeseaza doar ca mamica si nici ca-i pasa de altceva. Apropo, nici cu profesia de mamica nu te nasti, tot inveti cateceva.

 

 

 

1 Comment

  1. Mihaela

    Imi place aceasta poveste deoarce ma regasesc in 90% din ea ,in ciuda greutatilor la nastere sunt de acord ca un copil uneste sufletele si este O MINUNE DUMNEZEIASCA!

Leave a Reply

Required fields are marked*

3 − one =