Nastere la spital, Nastere naturala, Nastere naturala nemedicalizata

Nasterea lui Cristian – o nastere de poveste [nastere naturala nemedicalizata]

Dupa 7 sarcini oprite din evolutie si dupa inca 3 nasteri premature naturale si medicalizate, Cristina a nascut a patra oara 100% natural – fara epidurala, fara oxitocina, fara perfuzie de hidratare, fara epiziotomie. A avut incredere in corpul ei si a comunicat cu bebelusul ei, astfel incat impreuna au facut o echipa pe cinste. Cristina a stiut ce a vrut si nu a permis personalului medical de la clinica privata la care a nascut sa faca ce vroiau ei. Sustinerea din partea medicului si a doulei, a ajutat-o pe Cristina sa nasca natural si spontan intr-o clinica privata din Ploiesti unde rata cezarienelor se apropie de 100%! Bravo Cristina! Avem nevoie de astfel de exemple! Multumesc pentru poveste!

Am numarat zi cu zi, saptamana cu saptamana, plina de emotie, pentru ca sarcina sa implineasca cele 37 de saptamani, astfel incat fiul meu, Cristian, sa poata veni in siguranta pe lume. Experimentasem deja 3 nasteri premature, dar cum primii mei copii sunt fete, la momentul acela nu mi-am facut griji. Dupa cum bine se stie, insa, cu baietii nu e chiar de glumit, caci plamanii lor sunt total nepregatiti pentru intalnirea cu aerul pe care noi il respiram binemersi, inainte de cele 37 de saptamani de stat in pantec.

Aveam de indeplinit trei conditii pentru ca declansarea travaliului sa nu puna probleme: 37 de saptamani implinite, sa scap de sinunizita de sarcina ce ma bantuia deja de trei saptamani, astfel incat sa pot respira pe parcursul travaliului si sa termin cartea despre nasterea naturala. In acelasi timp, aveam o dorinta ascunsa: o sedinta foto cu mine insarcinata exact inainte de nastere…

Asa se face ca fix in ziua in care am implinit 37 de saptamani, toate conditiile s-au indeplinit simultan. Mai ramasese doar sedinta foto de facut, asa ca am sunat-o pe Oana Anca Ursu si am rugat-o sa imi deseneze fluturi colorati pe burta, pentru a-l intampina cu bucurie pe Cristian. Si asta nu oricand, ci a doua zi, pentru ca altfel ma va picta la Maternitate! Oana nu a stat nici ea pe ganduri, s-a pus la mintea mea (desi nu ma cunostea), a venit val-vartej la Ploiesti si iata ce minunatie a facut:

cristina-toma-3

 E drept ca fascinanta pictura plus sedinta foto ne-au ocupat cateva ore zdravene, cu trei fetite curioase printre picioarele nastre, asa ca ne-a prins seara pe baricade…

M-am culcat bucuroasa si multumita, insa nu am reusit sa adorm din cauza unor contractii dureroase si foarte dese. Am intrat asadar pe Facebook pentru a cere Dittei Depner ultimele sfaturi, am mai apucat sa fac un dus scurt, atat cat sa dau desenul jos (ma si gandeam cum ar fi reactionat personalul de la spital, care ma privea deja ca pe un personaj tare ciudat, vazand multimea de fluturi), aranjata, coafata (glumesc, doar cu parul intins bine de Ana mea draga tot in acea zi), epilata si in ceea ce banuiam eu a fi un fals travaliu. Contractiile apareau la 3 minute, deci chiar nu mai era timp pentru asteptare, caci nu as fi dorit sa experimentez nasterea acasa (si bine am facut, deoarece si de aceasta data cordonul bebelusului a trebuit taiat inainte de expulzie).

La ora 00.00 bateam la usa spitalului unde urma sa nasc. Liniste. Nici picior de personal, usa incuiata, afara se lasase frigul, iar eu tineam cu ardoare la piept bocceluta cu cele 5 sticlute de de apa plata pe care imi imaginam ca am sa le beau in travaliu (m-am inselat, deoarece nu am baut nici mai mult, nici mai putin de 14 sticle de 0.5 litri de apa pana am nascut).

Am sunat-o usor incurcata pe doamna de legatura cu spitalul, care dormea linistita acasa, apoi lucrurile s-au pus in miscare (explicatia pentru tacerea de acolo era data de wireless-ului, care “uneori merge, alteori nu”). Au aparut asadar in zona tot felul de asistente, medici, neonatologi, o armata de oameni buimaci si nedumeriti, care nu experimentasera in viata lor o nastere spontana in cadrul clinicii. Medicul de garda mi-a facut un control de rutina, mi-a spus ca nu sunt un travaliu, colul e scurt si inchis, mi-a recomandat adormit, dar zambitor, un No-Spa si toata lumea mi-a urat noapte buna, vorbim dimineata. L-am trimis pe Robert acasa si am ramas buimaca in semiintunericul camerei mele de spital-hotel, citind inca o data exercitiile din cartea recomandata de Ditta, in speranta ca totusi voi naste in acea zi. Evident, contractiile isi faceau inca de cap, astfel incat am adormit abia la ora 4.00 (prin contractii in acel moment intelegand tipul de durere experimentata lunar de majoritatea femeilor).

La ora 7.00 m-am trezit ca o floricica, fara dureri, ca si cum peste noapte nu s-ar fi intamplat nimic. Cum deja se apropia ora 12.00 si se intrevedea la orizont o extra-taxa zdravana pentru cazarea mea inutila, am acceptat monitorizarea fatului si a contractiilor mele, in vedea externarii in bune conditii si revenirii cand voi fi in travaliu pe bune (nu va pot spune cati ochi dati peste cap am vazut si ce discutii am auzit pe la spate privind obligatia personalului de a fi la cheremul meu privind ora si durata travaliului ce avea sa vina…). Ei bine, exact in momentul montarii monitorului, s-a inregistrat si prima contractie cu intensitate de 100%. Apoi inca una si inca una si tot asa, indeajuns cat sa se ajunga la concluzia ca sunt in plin travaliu (colul deja era dilatat 2-3 cm).

Da, travaliul a inceput la 12.30 ziua, in data de 23 ianuarie 2014, cu dureri normale, ca la menstruatie, si cu avalanse de sfaturi din partea personalului spitalului de a accepta perfuzia de hidratare (nu, multumesc, ma hidratez singura, ia uitati ce de apa am la mine, pe cuvant ca o beau), oxitocina, sa nu va tina mult (nu, multumesc, vreau sa imi pastrez uterul intreg si nu tin neaparat sa experimentez o transfuzie de sange inainte de a-mi alapta copilul), macar epidurala, sa nu va doara (lasa sa ma doara, dar macar sa nu stau priponita in pat, cu burtoiul in sus, vreau sa ma plimb, sa ma misc, sa nasc stand in fund, daca nu chiar in picioare, sa fac ce simt, da?), bine, dar de epiziotomie oricum nu o sa scapati, ca altfel va rupe copilul (ba scap si de epiziotomie, o sa vedeti, ca am medic de treaba, caruia ii pasa). Apropo de medic, mi-a informat cineva doctorul ca nasc? Nu de alta, dar e ceva drum de parcurs de la Bucuresti la Ploiesti… Pai nu ne raspunde… In fine, imi sun medicul, pe Cristian Posea, si il rog sa vina, ca astia m-au napadit cu ingrijorarea lor pe aici.

O sun si pe Raluca Bradea, doula mea cea draga (in treacat fie spus, mezinul ei si mezina mea au impartit aceeasi masa de nastere acum trei ani, caci am nascut una dupa alta, noi doua cunoscandu-ne inca din lumea virtuala, dar in realitate abia atunci, ca simpla coinicidenta. Si tot ea e cea careia ii datorez alaptarea Mariei pana la varsta de 8 luni). Iar minunata asta de fata a urcat in masina si a venit, insotita de sotul si de baieteii ei, de la Bucuresti la Ploiesti, doar pentru a-mi fi alaturi intr-o poveste atat de frumoasa.

Din momentul in care a sosit Raluca, am stiut ca nasterea mea va fi cea dorita, pentru ca, in sfarsit, aveam un aliat alaturi!

La ora 13.40, dilatatia ajunsese la 5 cm, iar contractiile erau de o intensitate medie, suportabila. Pana cand a sosit medicul meu, m-am plimbat cu Raluca prin spatiul micut, caci pe scari nu ne lasau capcaunii sa o luam. Vorbeam, povesteam, ma hidratam si ma bucuram de masajul pe care Raluca mi-l facea in dreptul noadei, contractiile erau ca un vis frumos, caci nu ajungeau sa doara atat de tare incat sa nu le suport. Ma bucuram ca un copil mic de ele si imi asteptam cuminte doctorul.

La ora 16.30, odata ajunsa la dilatatia 6-8, medicul meu (ce aparuse ca de obicei, cu un zambet larg pe chip si cu o carte sub brat), mi-a fisurat membranele, care erau inca intacte. Raluca m-a avertizat ca vor incepe durerile mai mari, eu am intrebat intr-o doara de epidurala, iar Raluca si Cristian au ridicat razand din umeri: Gata, a trecut  momentul in care se putea pune, dar la ce-ti mai trebuie? Asa era, de durut inca nu ma durea, mai rezistam eu 2 cm de dilatatie, nu? Ei, da, aunci am inceput sa simt durerea.

Contractiile veneau, insa dupa o secunda-doua de durere, reuseam sa ma focalizez pe respiratie si pe imaginea uterului, asa cum era el descris plastic in cartea Dittei, astfel incat primeam cu bucurie fiecare contractie. La ora 17.00 colul era sters, dilatatie completa, iar eu am mai avut parte de cateva contractii stand comod pe un scaun, cu capul pe patul de nastere (un pat prietenos, ce a fost transformat in masa de nastere abia in momentul expulziei).

Totul a mers impecabil pana aici cand, din cauza circularei si a cordonului scurt, capul copilului nu cobora. Existau doua variante: oxitocina sau cezariana. Insa ma felicit de mii de ori pentru ca am ales sa nasc alaturi de Cristian Posea, pentru ca a avut incredere in instinctul meu in momentul in care i-am spus ca eu simt ca bebe se angajeaza pe canalul nasterii. I-a ascultat de mai multe ori bataile inimii micutului si a mers pe mana mea. Am impins exact cand si cat am simtit ca trebuie sa imping, nu am fortat nimic, nimeni nu a strigat la mine sa imping, nimeni nu s-a asezat cu coatele pe burta mea, tot personalul clinicii privea fascinat momentul nasterii, eu nu gemeam, nu suspinam, ci asteptam, imi simteam copilul dorind sa iasa.

In momentul in care medicul a zarit capul copilului, acesta s-a retras din nou, tinut fiind de placenta. Stiam ca e momentul in care unele femei isi pot bloca involuntar nasterea si, in general, se poate ajunge la cezariana de urgenta. Am stat asadar linistita, i-am vorbit in gand micutului si am impins usor. Singurul lucru pe care l-am spus, tare si raspicat, a fost: Vreau oxigen. Acum! Am primit aerul racoros in nari ca pe imboldul necesar pentru a termina ceea ce se petrecuse atat de frumos pana atunci: nasterea micutului meu.

Un medic al clinicii a rugat sa fie adusa o foarfeca pentru epiziotomie. Vocea mea s-a auzit incetisor: Da, da, in niciun caz! Si din nou Posea a fost de partea mea si a avut grija ca bebe sa iasa usor, delicat, fara vreo taietura sau ruptura. Dupa ce capul lui bebe a iesit, personalul a intrat in panica din cauza cordonului scurt, infasurat atat de tare in jurul gatului, incat foarfeca nu avea loc sa se strecoare. Vocea lui Posea, insa, m-a linistit instantaneu: “Stati linistiti, usor, se rezolva”. Dupa ce cordonul a fost taiat, am simtit cum bebe aluneca frumos afara si, instantaneu, i-am auzit glasul.

Am rugat-o pe Raluca sa il filmeze asa, abia nascut, apoi neonatologii l-au luat si l-au sters usor de vernix (procedura pe care, sincer, as fi evitat-o, insa emotia era prea mare pentru a mai spune ceva). Asistenta bebelusilor m-a informat ca bebe va fi dus sus, cantarit, masurat, si ca il voi vea peste 12 ore. La fel de frumos am informat-o si eu ca din acel moment bebe e al meu, astfel incat l-am pus la san de cum s-a nascut.

cristina-toma-1

In acest timp mi s-a montat o perfuzie cu oxitocina pentru a elimina placenta, insa deja pentru mine nu mai conta, nasterea avusese loc 100% natural. La foarte putin timp dupa aceea, ne bucuram in camera mea, eu, Raluca Bradea si Cristian Posea, de micutul ce abia venise pe lume:

cristina-toma-2

Puiul meu de om a venit pe lume linistit, atunci cand a vrut el, asteptat fiind cu drag de cele trei surioare ale lui, de mami, de tati, de cei 4 bunici, de strabunica lui, de intreaga familie si de toti prietenii ce ne sunt alaturi.

Le multumesc din tot sufletul celor doi oameni minunati ce mi-au fost aproape in aceste momente frumoase, precum si lui Robert, care a trait din plin toate emotiile ultimelor saptamani alaturi de mine, care ma sprijina in tot ceea ce infaptuiesc si care, uneori, e atat de emotionat incat ii dau lacrimile.

Vreau sa mentionez, pe aceasta cale, ca am fost extrem de multumita de felul in care am fost tratata la Spitalul Lotus de intreg personalul de acolo din punct de vedere uman si ca le inteleg din plin deformarea profesionala privind cutuma locului :-). Le multumesc pentru zambetele lor, atentia, curatenia, faptul ca, intr-un final, mi-au acceptat nu numai dorintele, ci si pretentiile, ba, chiar mai mult, si-au exprimat dorinta de a mai experimenta asemenea nasteri, dupa ce au rasuflat usurati ca totul s-a terminat cu bine!

Si, aviz amatoarelor de nasteri naturale: din momentul in care am coborat de pe patul de nastere (unde am uitat sa mentionez faptul ca am stat in pozitie semisezanda, iar nu pe spate, pozitie pe care o detest de-a dreptul in sarcina), m-am simtit libera in miscare, m-am comportat (din punct de vedere fizic) ca si cum nici macar nu am fost insarcinata, a trebuit doar sa suport cu stoicism un drum cu un scaun cu rotile pana la salon (ce mi-a cam placut, desi nu cred ca era nevoie), o punga de gheata pentru a se retrage uterul frumos (timp de doua ore) si niste dureri (cam mari!) pana ce uterul s-a retras. In rest, desi cei din jur aveau tendinta de a se comporta cu mine ca si cu un bolnav, nu le-a reusit!

Bebe a stat alaturi de mine pe intreaga perioada a spitalizarii :-).

Pentru a vedea cum a pornit aceasta poveste, puteti citi articolele Acum niste Ani  si Cum am hotarat sa nasc 100% natural.

 

cristina-toma-2“Fac ceea ce imi place, desi nu intotdeauna actiunile mele corespund obligatiilor societatii in care traim… De cativa ani am invatat sa traiesc si eu, cu mine, pentru mine. Sa ma implic cu sufletul, iar nu din obligatie, sa zambesc cand sunt judecata, sa nu spun “niciodata” si sa ii inteleg pe oamenii din jurul meu cu adevarat, nu doar la nivel declarativ. Sa iau lucrurile asa cum sunt si, daca pot, sa le fac mai frumoase, iar daca nu, sa le accept zambind cu adevarat. Sa apreciez ceea ce am si sa fiu atat de fericita ca am fost binecuvantata cu asa o familie. Sa simt viata cu bucurie. Sa fiu recunoscatoare pentru tot ceea ce am si tot ceea ce simt. Sa fiu eu.” Mai multe despre Cristina poti citi pe blogul ei:  http://cristina.doualinii.ro/cateva-cuvinte-despre-experienta-mea-profesionala.html .

 

 

9 Comments

  1. Felicitari pentru nastere Cristina! Ma bucur ca a iesit cum ti-ai dorit! Sunt convinsa ca totul ar fi decurs foarte bine si la eliminarea placentei daca aveau medicii un pic de rabdare.

    Spune-mi te rog, a fost vreun moment in care sa te cuprinda frica? Daca da, cum ai trecut peste?

    Andreea

    1. Da, am avut si momente de frica in timpul contractiilor celor mari. Ma linisteam insa rapid, spunandu-mi ca asta e drumul pe care l-am ales si nu mai e cale de intoarcere, deci intelept din partea mea e sa tin situatia sub control, respectand ceea ce citisem in carte… Si am reusit, nu a fost greu. Cand ai un scop bine determinat, felul in care ajungi la el e floare la ureche :-).

      1. Multumesc Cristina! Vorbele tale imi vor rasuna in cap cu siguranta la a doua nastere!

  2. Irina

    M-a emotionat foarte mult povestea ta si am trait-o cu bucurie! Am lacrimat totusi de regret ca eu nu am putut naste natural asa cum mi-am dorit. Dupa 16 ore de travaliu si de consultatii care dureau de ma urcam pe pereti, am decis impreuna cu doctorul meu sa imi faca cezariana. Nu am mai rezistat psihic pt ca eram foarte obosita. Asa de mult imi doream…
    Asistentele erau foarte crude in exprimare si comportament, mi-au pus sistemul de monitorizare si practic eram legata de pat si in timpul asta mai aveam si contractii care erau la 50% si dureau teribil. Nu puteam suporta durerea pe spate asa cum spuneai si tu. Era mai bine daca mergeam. Pt mine cezariana a fost ca o usurare pt ca nu pot sa rezist la durere.

    In final iti multumesc pt poveste pt ca astfel am adus un omagiu nasterii mele care nu a fost asa cum mi-am dorit-o.

    1. Irina, eu cred ca totul ni se intampla cu un rost in aceasta viata. Ca noi sa invatam, sa iesim mai puternici din incercarile pe care Universul ni le trimite. Pentru mine cezariana pe care am facut-o la prima nastere, desi a fost mai putin traumatizanta decat nasterea ta naturala in spital pentru ca travaliul a durat doar o ora, a fost o lectie. O lectie din care am invatat sa imi ascult instinctul, sa fiu responsabila pentru nasterea mea, sa lupt mai mult pentru ceea ce imi doresc, sa caut oameni care sa vibreze la fel ca mine. De cand am pornit acest site am gasit multi oameni care vibreaza la fel ca mine. Si eu cred ca urmatoarea mea nastere va fi implinitoare si vindecatoare. Si va fi exact asa cum voi vrea eu sa fie. Gandurile noastre atrag in viata noastra oamenii si experientele potrivite lor. Asa ca ai grija sa ai numai ganduri pozitive ca sa atragi numai oamenii care sa te ajute si numai experiente pozitive. Eu zic ca primul pas spre vindecare l-ai facut deja. Ti-ai spus povestea. Din povestile de pe acest site vei gasi cu siguranta unele care sa te inspire, sa te invete ce sa faci si ce sa nu faci la urmatoarea nastere ca sa fie si pentru tine una implinitoare si vindecatoare.

  3. Irina

    Multumesc Andreea pt raspuns! Stiu ca ceea ce ai spus este adevarat. Pt mine Cezariana e raspunsul si la al 2 lea copil cand o sa-l fac.

    1. Am invatat ca alegerea potrivita pentru mine este cea care imi aduce liniste in suflet. Asa simt ca merg pe calea mea. Iti doresc si tie sa ai parte numai de liniste in suflet. Sa fiti sanatosi cu totii si sa va bucurati unul de altul. Asta este cel mai important. 🙂

  4. […] Nasterea lui Cristian – o nastere de poveste [nastere naturala nemedicalizata] – Nasteri de povest… […]

  5. diana

    oamenii sunt minuni

Leave a Reply

Required fields are marked*

5 × 3 =