Nastere la spital, Nastere naturala, Nastere naturala nemedicalizata

Nasterea Francescai, nasterea mea ca mama, nasterea lui ca tata [nastere naturala nemedicalizata]

Memorabila data, intalnire, emotii, lacrimi de bucurie si iubire, sentimente ce nu se pot exprima nicicum, doar trai. E totul prea profund, prea incarcat de emotie, prea intens ca sa poti reda asta in cuvinte. Se poate doar trai.

Acel moment a facut legatura intre inainte si dupa. Inainte, zi de zi ne-am minunat ca acolo in pantec, creste un pui de om, puiul nostru. Dupa, am imbratisat cu iubire si bucurie viata in trei. Intre inainte si dupa, a fost nasterea. Cel mai minunat, profund, divin, real dar parca totusi atat de ireal lucru care mi se intamplase pana atunci. Nasterea Francescai, nasterea mea ca mama, nasterea lui ca tata.

O sa va povestesc experienta mea, cum am trait, cum am simtit toata aceasta minunata experienta a nasterii. Poate o sa va fie de folos, poate doar o sa o cititi ca pe o poveste, poate o sa o impartasiti cu o prietena insarcinata care are nevoie sa citeasca asta, poate o sa vi se faca dor sa tineti iarasi in brate o viata de cateva clipe nascuta… eu va povestesc nasterea Francescai Maria, puiul meu drag.

Dupa fix 38 de saptamani de sarcina, moment in care credeam ca mai am mult timp pana o sa nasc, am primit semnalul. Eu inca simteam ca mai este mult timp pana atunci, ca mai am multe lucruri de facut, multe carti despre nastere de citit, multe cuie de batut prin pereti si multe ramite de agatat in ele, dar numai la faptul ca mi se apropiase sorocul nu prea ma gandeam. Chiar in acea zi fusesem la medic pentru o analiza. Cum era si firesc, doamna doctor m-a intrebat cum ma simt. Dupa cum ma simteam nu prevestea nimic faptul ca in aceeasi seara, in cateva ore, avea sa ne reintalnim. Asa cum nici prin cap nu-mi trecea ca ma aflu acolo deja la ultima consultatie. E drept ca eu nu am dorit sa imi faca un control, considerand ca imi va da bebelusa semnalul, atunci cand va veni momentul, acel moment pe care doar ea il stie cel mai bine. Am vorbit si de contractiile Braxton, pe care nu prea le-am constientizat. Am avut impresia ca am febra musculara de la inot si mult mers pe jos. Cu o zi inainte fusesem ultima data la inot cu burtica-mi iubita. Acum stiu, erau contractiile mele Braxton.

Si cu acestea zise, era 23.30 si ne-am asezat in pat. Parca simteam asa o presiuna in zona lombara (ziceam eu ca am febra musculara) asa ca l-am rugat pe sotul meu sa imi maseze putin spatele. Si acum sa vina Mos Ene pe la gene, nu? Dar nu a reusit sa puna Iulian geana pe geana, ca am si simtit ceva cald si umed, mi se rupsese apa. In 3 secunde ma si teleportasem in baie. Minunea chiar se intampla.

Ce emotii m-au cuprins, o Doamne, tremuram de emotie, nu-mi venea sa cred ca se intampla deja. In acel moment m-au imbratisat cele mai pline de dragoste brate, sotul meu, iubitul meu, ajutorul meu la nastere…caci da, am nascut impreuna. Dupa ce ne-am bucurat, mi-a trecut tremuratul de emotie (cred, nu pot zice insa cu certitudine ca imi trecuse) si am sters lacrimile, am trecut la pasul urmator.

Asa cum noi din teorie stiam ca lucurile aveau sa dureze, ca va fi vorba de ore bune pornind din acest moment, am zis sa o luam asa usor, usor, foarte pe indelete, ca nu-i graba. Mi-am luat cartea de pe noptiera si m-am asezat confortabil in pat, sa ma relaxez. Doar ce aveam mai bun de facut la miez de noapte? Ei dar n-a prea fost sa fie asa. Lucrurile au decurs cu alt tempo decat cel la care ne asteptam, cel pe care cartile le descriau sau despre care medicul ne vorbise, din vasta-i experienta si statistica personala.

Sotul responsabil a inceput sa imi monitorizeze contractiile care erau…dese Foarte dese si intense. Da, asa din primul moment au inceput sa fie contractiile dese si intense. Ooook. Si brusc stare de greata si iar m-am teleportat la baie. Am vomitat. Corpul se pregatea de nastere. Cand am vazut asta, am zis ca nu-i chip sa mai stam relaxati in pat, nu terminasem bagajul pentru spital iar dupa cum arata situatia nu parea ca o sa mai zabovim mult pe acasa. Erau mai toate lucrurile pregatite pe un colt de canapea, dar totusi nu in geanta. Am mutat campul de lupta in jurul gentii, dar eu ma luptam pe alt front mai mult, contractiile veneau navala. Conform monitorizarii, fara intervale constante si mai scurte de 5 min. In teorie la 5 min deja erai pe la spital (asta desigur in cazul in care nu iti propusesei sa nasti acasa, ceea ce nu era optiunea mea in acel moment). Da, asta a fost momentul cand am si sunat la spital ca sa anuntam ca se intampla minunea si ne-au zis ca e cazul sa venim.

Cu mare greu am reusit sa ma schimb in hainele de strada, ca mai mult ingenuncheam si ma concentram pe respiratie. In genunchi si cu mainile sprijinite de pat/scaun etc imi era cel mai confortabil. Totul era mai intens decat m-as fi asteptat. Am chemat un taxi la 2:30. Intre timp am sunat iarasi la spital, ca ma batea gandul sa chemam o salvare, deoarece nu prea reuseam sa ma deplasez printre contractii. Am depasit repede ideea cand am auzit ca salvarea e obligata sa te duca la primul spital si nu la cel la care doresti tu, iar eu nu acceptam ideea sa nasc intr-un loc necunoscut cu oameni necunoscuti. M-ar fi inhibat. Nu as fi fost pregatita sa fac asta. Deci a picat. Cu riscul de a naste in taxi. Hai ca a venit taxiul. Din casa pana in taxi, iar o contractie in genunchi puietoare. Soferul era si el tatic (parca de vreo trei copilasi), a zis ca nu-i bai, intelege perfect situatia si ne-a invitat in masina. In jumate de ora am mai avut muuulte contractii pana la spital. Veneau si treceau.

Am ajuns la spital, in hol iarasi o contractie ingenunchetoare. Hai sus, hai in lift, hai sa nastem puisorul. Uitasem sa specificam la telefon ca suntem pentru nasterea in apa, asa ca pregatisera o camera clasica si nu cea cu bazin. Pfiu, cand am vazut, m-am cam intristat, eu eram setata pe nasterea in apa. Am zis repede si am iesit cum am intrat, din fericire nu era ocupat bazinul asa ca am mers cu viteza , cu viteza mea desigur, direct acolo. Intre timp au dat drumu la apa iar asistenta, care a luat parte la nastere, mi-a facut controlul. Nu intamplator avusesem avalansa de contractii intense, multe, multe tare. La ora trei eram deja posesoarea unei dilatatii complete, total atipic dupa statistici, pentru o prima sarcina. S-a minunat si medicul cand a ajuns, ce rapida e bebelusa.

Intre timp cel mai bun sot din lume s-a ocupat de atmosfera, acea atmosfera pe care ne-o doream amandoi la venirea pe lume a puisorului nostru. Luminile s-au stins, lumanarile s-au aprins (cu baterie, dar din ceara si cu un led care imita foarte bine flacara naturala, altfel fiind desigur interzis focul in incinta spitalului), muzica a pornit pe fundal (despre muzica aleasa pentru nastere puteti citi aici)…iar eu am intrat in apa. 

In apa contractiile au continuat in acelasi ritm. Un ritm nebun. Parca erau identice. Stiam insa ca sunt prietenele mele si nu fac decat sa ne ajute pe mine si pe puiul meu sa ajungem sa ne imbratisam pe afara, ca pe dinauntru o tot facusem 9 lunisoare.

Emotiile dadeau navala. Muzica mea preferata le mai domolea. Iulian stia exact ce trebuie sa faca. Si-a luat rolul foarte in serios. Cred ca nici el nu credea ca se poate descurca asa de bine. A facut totul perfect pentru bebelusul lui care statea sa se nasca si pentru mine care eram in plin proces de nastere. Poate ca s-o fi gandit pentru vreo clipa daca nu cumva a ajuns in mijlocul unui documentar de la Discovery, insa acum stiu ca acel prim moment de viata al Francescai a fost adorat de catre taticul ei.

Doamna doctor a ajuns si ea din somn, direct in plina nastere.

Si iar contractii; valuri de iubire pregateau calea puiului mic, din viata intrauterina catre lumea noastra. Stiam ca e din ce in ce mai aproape. Simteam.

Corpul meu lucra foarte bine, stiind sa gestioneze fiecare etapa. Aveam increde in el. Si ce-a simtit el sa faca, in pregatirea nasterii. Ei da, asta nu prea mi-a placut si nu ma asteptam sa se intample asa. Nu e nici prea glamuros, dar e firesc. Da, am vomitat, tot. Am avut o secunda de inspiratie sa ma aplec peste bazin, asa ca totul a decurs pe mai departe conform planului. Nasterea tot in apa s-a finalizat. Ma rog, trecand pe langa faptul ca nu-i asa placut sa vomiti cand tu de fapt vrei sa nasti, toata treaba asta iti cam da de furca apoi cu respiratia. Da, respiratia care este atat de importanta, risca sa fie compromisa dupa asa un episod. Norocul meu a fost Iulian care m-a facut sa tin ritmul, ajutandu-ma sa respir asa cum impreuna exersasem. Mie nu prea mi se mai parea asa fun dupa ce vomitasem in jet cu cateva minute mai devreme. Doctorul a zis ca e perfect normal ce se intampla, organismul asa simte sa se pregateasca de nastere, golind si continutul stomacului. Urinarea si defecatia fac si ele parte din proces. Acestea s-au produs la mine, nu dupa mult timp de la ruperea apei si inceperea contractiilor. Eram inca acasa.

Si iar muzica, iar respirat. Din cand in cand mai cerea si asistenta voie sa ma monitorizeze. Francesca era foarte happy, intre cele doua lumi. Fara semne de stress. Cred ca eu eram putin stresata insa, ca aveam totusi teama ca daca nu o sa nasc in X timp, poate o sa se doreasca o interventie. Pe diverse motive, carora poate nu o sa am cum sa le gasesc contraargumente. Toata teoria era motivata. Doctorita mea avea mereu  cate o poveste de povestit. Fix din aia de care eu nu as fi vrut sa aud. Noi chiar nu eram compatibile. Eu prea visatoare si prea zen pentru ea. Ea prea pragmatica si neincrezatoare in planul meu. Sigur, te intrebi fireste de ce nu am ales alt medic. E simplu. Ce rost mai avea? Eu pe unul care sa se muleze pe dorintele mele nu stiam. Ea deja imi cunostea felul meu de-a fi, asa mai altfel. Avea trei copii, experienta cu nasterile in apa. Cum altfel sa alegi dintr-o lista de vreo 40 de medici? Ne fusese recomandata. Deci avea ceva carti bune :))) Nu chiar alea ce-mi trebuiau mie, dar pana la final am facut echipa buna impreuna 🙂 Si iar muzica, iar respirat.

Si imi cam venea sa imping cu fiecare contractie ce se instala. Instinctiv. Presiunea era destul de mare. Initial eu imi refuzasem ideea de a impinge, am crezut ca o sa ma ajut doar de respiratie. Asa am crezut eu ca o sa fac. Dupa tot ce citisem, practicasem in particular si la cursurile de yoga. Acum cred ca ajutorul unei doula experimentate m-ar fi ajutat, m-ar fi indrumat catre directia asta mai bine. Dar in povestea asta nu e loc de regrete, asa ca sa va povestesc mai bine cum a fost mai departe.

Acum vine partea frumoasa, superba, miraculoasa.

Dupa piruiete in apa, schimbat pozitii cat sa o gasesc pe cea potrivita de nastere, cu bratele in jurul gatului celui mai important om de pe planeta la ora aia, am inceput sa nasc. Intai capul. Apoi pe urmatoarea contractie si corpul. Abia cand bebelusul a fost in apa, medicul l-a ridicat si mi l-a dat in brate (la nasterea in apa bebele nu e atins decat dupa expulzia completa). Doamne cu cate randuri de lacrimi de bucurie mai plangeam cand am luat in brate minunea asta de la Dumnezeu, parte din mine, o noua viata. Plangeam eu, plangea si el, plangea si doctorul, plangea si asistenta. A fost foarte emotionant. Divin. Sublim.

Ea cuibarita in bratele mele statea linistita, calma, neplangand doar cercetand cu privirea (cred) chipul meu si al tatalui. Minunata! Mica. Plina de vernix.

A ramas asa in bratele mele pana in momentul in care tatal ei a taiat cordonul ombilical (dupa ce nu a mai pulsat). Apoi pentru cateva minute a ramas in bratele tatalui, eu vrand sa nasc si placenta, fara sa intervina medicul in vreun fel. Cu prima contractie s-a produs si lucrul asta. Placenta e miraculoasa, stie toata lumea. Placenta in mainile mele mi s-a parul asa de ireala. E genul de imagine si senzatie pe care nu o poti uita.

Am iesit din apa si m-am asezat pe pat. Un control scurt a confirmat un perineu intact. Oh Doamne, deci toate exercitiile Kegel facute au avut asa un rezultat pretios. Desigur ca mereu e vorba de un cumul de factori. Poate ca si genetic, nasterea in apa si nu pe uscat, sportul, innotul, yoga, toate si-au adus aportul. Exercitiile Kegel sunt oricum minunate. Asta a fost inca un motiv de bucurie, peste toata bucuria ce statea deja cuibarita in cele mai iubitoare brate de tatic din lume. Si-apoi bucuria cea mare statea acum pe pieptul meu. Am pus-o la san pentru prima data. Stangaci, cam cum m-am priceput si eu pentru prima data in viata, plina de emotie, tropaiau armate de emotii in mine. Afara se luminase. Era o noua zi, de toamna, cu soare si eu cu o viata noua in brate. Doamne ca nu dormisem toata noaptea. Parea totul ireal.

Ora magica s-a incheiat…toti trei bine, fericiti! Emotionati.

Am facut un dus, am ciugulit un mic dejun rapid ca sa prindem forte proaspete pentru o noua zi, noua viata in trei….si am plecat cu mic cu mare in salonul nostru.

Toate bune si frumoase, bebe dormea. Am zis ca bine ar fi sa ne odihnim si noi, ca totusi nu dormisem deloc in acea noapte.

Pesemne ca mie mi se pusese pata de la episodul cu voma, ca nu imi mai trecea greata. Asta a fost simptomul meu post-nastere. Nu dureri, ci greata. Trecea asistenta regulat sa ma intrebe daca am dureri si sa imi ofere analgezice, insa raspunsul meu era invariabil nu. Am mai luat niste globule homeopate, Arnica, dar atat. Si cu greturile am vrut sa ma tin tare, insa nu prea mai aveam haz. Adica nu prea am realizat decat atunci cand Iulian mi-a zis asta in fata, asa franc. Ma cam mutasem la baie, cu capul in wc direct, in conditiile in care chiar aveam nevoie de odihna. Acela a fost momentul in care am acceptat un antiemetic. Si bine am facut caci m-am linistit aproape instantaneu si am dormit un binemeritat somn. Si asa am dormit noi trei, fericiti si linistiti, in aceeasi camera, pana la prima trezire, primul plans, cand am pus iarasi minunea la piept (intr-o alta postare o sa va impartasesc experienta alaptarii, cum a fost inceputul si cum a evoluat pana dupa un an, pana astazi).

Asa am incheiat noi ziua de 17 Octombrie 2014. Coplesiti de tot noul, micul, purul, gingasul ce ni se intampla. Fericirea era la noi!

Binecuvantat a fost momentul cand am aflat ca in pantecul meu salasluieste rodul dragostei si-n corpul meu v-or bate doua inimi un timp , binecuvantat a fost momentul cand am dat nastere. Mi-e dor de ele.

 

Ma numesc Georgiana Gabriela Lupu. Am 31 de ani si sunt mamica de 2 ani si 2 luni. Francesca Maria este rodul iubirii mele cu sotul meu, cu care impreuna ne scriem povestea vietii de 14 ani, din liceu. Sunt farmacista de profesie, dar in ultimii ani m-am regasit mai mult departe de chimie si mai aproape de mama natura. Asa a venit si dorinta de a aduce pe lume fetita in cel mai natural si firesc mod, nascand natural, fara medicamente, fara alte interventii, cu sotul meu alaturi. Cea mai minunata experienta, atat pentru mine, cat si pentru el, ramane momentul divin al nasterii, prima clipa a intalnirii cu pruncul nostru. Pentru noi a fost o nastere de poveste, rememoram cu drag etapele si ne bucuram ca am facut totul asa cum am simtit … din iubire pentru noua viata.

 

1 Comment

  1. Monica

    Frumoasa nasterea Francescai. Eu l-am nascut pe al doilea baiat pe 10 octombrie 2014!! tot asa frumos, natural, nu in apa, dar tot fara probleme. Minunata experienta!

Leave a Reply

Required fields are marked*

1 × four =