Cezariana, Povesti inscrise la giveaway

Luca insemnatul [cezariana]

Ultima poveste care participa la giveaway cu numarul 68 este povestea Paulei. Paula a nascut prin cezariana dupa un travaliu greu si declansat in mod artificial. Experienta din maternitatea de stat a fost una mai putin placuta din pacate. Din fericire si ea si baietelul sunt bine. Iti multumesc Paula pentru povestea ta!

Ma numesc Paula si am un baietel de un an si trei saptamani. Luca Dominic s-a nascut pe 6 octombrie asa cum niciodata nu m-as fi asteptat. Fiind primul copil, la 28 de ani, am incercat sa las instinctul matern sa-si faca datoria, asa cum ma gandeam ca s-a intamplat cu toate femeile care au nascut pe lumea asta, de la cele mai primitive pana la cele mai “civilizate” si nu m-am ingrijorat foarte tare cu privire la venirea lui pe lume. Nasterea mi se parea un act natural, deci la indemana oricui.

Cu toate acestea, m-am documentat cat de divers am putut, fiind interesata de nasterea naturala, dar naturala in sensul cel mai linistitor si intim cu putinta. Documentare despre nasterea acasa, in apa, alaturi de partener speram sa devina o realitate si pentru mine. Nu am ocolit nici informatiile si cursurile oficiale, institutionalizate pentru a avea o imagine cat mai cuprinzatoare despre acest fenomen. Aceste informatii aveau sa releve, insa, doar un sistem in care nasterea e tratata ca o boala si nu ai nici un cuvant de spus in fata “specialistilor”, care nici nu au copii, unii dintre ei. Cel putin din punctul meu de vedere.

Am avut o sarcina surpriza, atat ca intamplare a conceperii, cat si ca o surpriza placuta, lipsita de complicatii si neplaceri pana aproape de ultima luna, cand durerea de dinti mi-a dat crampe atat de insuportabile, incat ma gandeam ca nu poate fi mai rau la nastere. M-am inselat insa.

Din cauza acestor dureri, doctorita mea de la Gine 1, din Cluj, cat si ceilalti medici care m-au consultat au vrut sa ma interneze la spital, prin saptamana 39, pe motiv ca inima micutului bate foarte slab, dupa ce mi-au prescris antibiotice, pe care, bineinteles ca nici o farmacista nu si-a pus parafa (intreband doar de curiozitate). “Pai cine e specialistul aici, eu sau farmacista?”, mi-a raspuns ironic unul dintre medici la intamplarea relatata. Am respins indicatia lor si m-am dus frumusel acasa, sa stau in patutul meu linistita si nu in vreun salon cu nu stiu cate alte femei, zarva si aceleasi dureri. Stiam ca si daca pulsul fatului e mai slab, e o reactie normala la durerea fizica resimtita. Nu aveam nevoie si de alt stres in plus.

Din acest moment, medicul meu si-a luat mana de pe mine, nu mai venea nici la controalele din ultima luna cazand pe mana celui care era de garda. Nu m-a deranjat nici asta, dupa ce oricum, in toata perioada nu a avut loc nici o conversatie normala, umana, nici macar profesionala intre noi doua. Cand am vrut sa o schimb a fost prea tarziu, colegii sai nu au vrut sa se amestece.

Fiind mai degraba autodidacta si incercand sa-mi urmez instinctele, nu am dat o importanta prea mare cadrului medical, crezand ca totul va veni natural. Dar m-am inselat din nou in aceasta privinta. E foarte imporant mediul in care dai nastere, o data in viata poate, si merita orice femeie sa fie inteleasa si lasata ca acest proces sa se intample asa cum vrea ea, si nu cum ar fi mai bine pentru ceilalti. Nu-mi pare rau pentru ca mi-am ascultat vocea interioara, ci doar pentru ca nu m-am pregatit mai bine, nu am ales mai bine oamenii care sa participe la acest eveniment si nu sa asiste.

Chiar daca conditiile materiale nu mi-au permis alte variante, am vrut sa nasc intr-o institutie de stat pentru a avea acelasi tratament ca orice femeie. De ce ar trebui sa platesti sume incredibile ca sa fii tratata altfel, sa poti sa faci ce vrei, pe placul tau? Oricine ar trebui sa aiba acest drept, neconditionat. Legislatia romaneasca nu permite nici macar nasterea acasa, cu ajutorul moasei, ce sa mai vorbim de nasteri in apa! Cand am aflat de posibilitatea de a naste asistata de o doula, o asistenta m-a intrebat ce e aia, iar medicul meu mi-a spus ca politica spitalului nu permite asta. Ca sa nu mai zic de participarea partenerului la nastere..

Asa ca pe ultima suta de metri, cand se apropia termenul prescris de medici, adica mijlocul lui septembrie, m-au trimis la clinica Dominic Stanca, pe motiv ca nu sunt paturi disponibile. Am luat si aceasta hotarare nesurprinsa avand in vedere tratamentul si reactia lor fata de persoane care nu se incadreaza sistemului. “Poate o fi mai bine aici”, mi-am spus in sinea mea. Auzisem multe lucruri bune despre acest loc, in plus. Si iar imi placea cumva, ca nu cunosc pe nimeni acolo si pot sa merg la cine s-o nimeri. Am ales tot o femeie, de care auzisem de la prietene, totusi, ca ar fi buna.

Si asa am ajuns in salonul de patologie clinica, la 41 de saptamani in care nu aparea nici cea mai mica contractie, nevoita sa merg la monitorizari destul de dese, caci, deh, stresurile “nefacerii” m-au apucat si pe mine ca pe orice alta femeie in pragul intamplarii mult asteptate. M-am bucurat sa regasesc in salon o alta doamna, si ea spre acelasi termen ca si mine, cu incredere ca poate sa nasca natural si rabdatoare. Ei i-au venit si contractiile intre timp, dar cand i-au spart apa, lichidul era deja verzui, asa ca au trimis-o la cezariana.

De aici au inceput si gandurile mele negre, eu fiind si mai inaintata ca varsta, despre sanatatea micutului meu. Ma gandeam si cat o sa ma mai tina medicii asa, la voia mea, sa astept si sa nasc natural… Cand l-am intrebat pe seful clinicii daca nu se poate face un test cu laser sau cu lupa  (ceva destul de sofisticat) pentru a vedea culoarea lichidului, acesta s-a schimbat putin la fata auzind si in a cata saptamana sunt, deja 42 si cateva zile, incat a hotarat cumva ca azi trebuie sa nasc (vineri, 5 octombrie 2012). Mi-am dat seama de asta cand am fost chemata la control de un medic simpatic care mi-a atins colul cam tare. Nici nu ma gandeam ca durerile ce aveau sa vina, pe la ora 14.00, erau contractiile mult asteptate.

 Eram in parc, cu toti prietenii mei, care chiar in acea zi insorita venisera sa ma vada, bucuroasa si increzatoare si cu dureri ca de menstruatie. Parca nu-mi venea sa cred ca astea-s contractiile! Ei imi tot spuneau ca se apropie.. Eu radeam.

Ma cheama iar doctorul la control, iar apasa, ma doare mai tare. Zice ca m-am dilatat 2 si ceva.. Ma bucur. Le spun prietenilor sa vina mai spre seara. Pe la 20.00, cand revin, ne vedem pe gemuletul de la intrare, eu sar nevoie mare pe minge ca sa-mi calmez durerile. Inca mi se pare distractiv si nu asa de rau pe cat ar trebui sa fie. In salonul de travaliu, alte trei doamne, fiecare cu durerile si manifestarile ei. Urlete si abtineri deopotriva, dar fiecare parca, cu durerea ei, o durere fara lacrimi, ci doar crampe musculare. Mi se face somn, simt ca nu pot sa-mi mai tin ochii deschisi, as vrea sa dorm, dar am auzit ca nu e bine, ca ar trebui sa scap cat mai repede. Parca sunt in transa, drogata, departe, doar durerile de spate, mai ales, obligandu-ma sa ma misc. As vrea sa dorm, as vrea sa dorm..

Control iar, imi rup apa, un lichid caldut, o senzatie nemaiavuta ma cuprinde, parca de poveste, ma bucur, mai ales ca lichidul  are o culoare normala. Facem si clisma repede, si intru in sala de nasteri pe la dilatatie 6, spun ei. Intre timp, celelalte doua doamne au nascut deja, una foarte repede, cealalta cu urlete de tigru, mai ales la expulzia placentei. Mai e o doamna, care plange puternic.

Ajung in sala de nasteri, ma intind pe masa, ma leaga cu banda de monitorizare pe burta, pe orizontala, mi se face instantaneu rau de lesin. Durerile sunt insuportabile, le spun ca trebuie sa ma ridic, caci asa nu pot sa nasc. Planul de nastere a ramas undeva in alta sala … nu mai conteaza … Ma ridica, ma mai misc, era cam ora 23.00 … incerc sa imping la cerinta moasei, desi nu simteam ca e cazul, doar durerea creste tot mai tare.

Mor de sete, cer apa, ei refuza, insist, caci altfel mor ca Iisus pe cruce, chiar asa ma simteam si aveam imaginea Sa cu buretele cu otet intins de rauvoitori … beau un strop, ma simt o milisecunda mai bine, dupa care vars instant un lichid verde. Iar pe masa, la control, dureri groaznice, de spate mai ales, dilatatie 8. Moasa imi injecteaza oxicilina, la cerinta doctorului, fara sa-mi ceara permisiunea, dar parca e mai rau.

Durerile s-au mai rarit, dar raman la fel de intense. In camera sunt si studenti de la medicina care ma mai intreaba una alta, in loc sa ma lase in pace, cu mine insami. Eu le raspund. Incerc sa ma pun si cu fundul pe o galeata de metal, care te taie pe margini, nici o evolutie. Iar pe masa, iar control, recunoaste si medicul ca contractiile s-au oprit pentru ca declansarea travaliului a fost falsa. Mi se pare imposibil sa nasc, nu mai suport durerea, vreau cezariana.

Eu, care nici o secunda nu m-am gandit la varianta asta, am ajuns sa o implor. Doctorita stramba din nas, sa mai incerc ca sunt aproape …Inainte de asta, imi pregatisem aparatul foto si dadeam indicatii unui student cum sa filmeze momentul expulziei. Acum s-a dus totul, ma gandeam eu. Cu ultimele forte, le trimit si prietenilor un mesaj sa nu mai vina, caci e mai complicat decat credeam. Sunt trista si disperata. Vreau sa scap, vreau sa nasc odata, nu asa ar fi trebuit sa fie!

Pe la ora 2.30 dimineata, dupa ce mai cersisem o data dupa o picatura de apa, cu acelasi efect ca prima data, epuizata si infrigurata, bolnava parca, cer din nou cezariana. “Eu nu mai pot, mor!!!”. Si doctorita aproba tacut, obligata parca, desi nu-i pria deloc ideea unei alte operatii, cand in toata clinica incepuse sa se lase linistea, ca pentru un somn binemeritat, eu fiind aproape ultima pacienta, alaturi de cealalta doamna care plangea tare si era si ea pregatita pentru cezariana. Mai ales ca, dupa control, afirma si ea ca fatul nu se angajeaza in coborare.

Asa ca, pe scaunul cu rotile sunt dusa cu viteza mare in sala de operatii, dupa un ritual bine cunoscut, dupa aproape o saptamana petrecuta inainte, in spital, in care te familiarizezi cu toate actiunile personalului medical. M-a uimit insa, felul in care functioneaza toti ca o familie, de la femeia de serviciu pana la seful de clinica si se mobilizeaza cand e vorba de nastere.

Tremurand din totii porii si toate incheieturile, mi s-a facut totusi anestezia, mi se parea imposibil de nimerit coloana vertebrala, si totusi, in scurt timp, am trecut de la agonie la pace, la usurare, la nondurere, in sfarsit. Simteam cum mi se pregateste corpul, cum se pregateste sala, personalul, din spatele cortinei verzi. Vedeam doar ceasul alb, mare, sus pe perete.

Cand m-au taiat parca au tras o linie cu creionul pe o foaie de hartie, iar cand desprindeau straturile parca burta mea se transformase in valurile de plastic ale marii lui Fellini, din “E la nave va”. Cand l-au scos, am simtit cum ceva se goleste, e tras afara si iese usor. Ora 3.00. “Ce mare e!”, a spus medicul uimit, asta dupa ce la ultimele controale au scris pe fisa “fat viu, mic”. Si e drept ca nu aveam o burta imensa, eu fiind si mica de statura. Rezultatul: 4.200 gr., fat frumos si sanatos.

paula-boarta-3

Nici nu a plans, abia cand moasa s-a indreptat spre usa, a scos primul tipat. Am cerut sa-l vad. Fata alba de vernix, ca un batranel, linistit, imbatranit prematur, arata exact ca bunicul partenerului meu. L-am pupat pe fata mirata, dar si cu un sentiment de deja-vu fata de creatura noastra. Si pe el l-a dus …

In continuare auzeam studentii prezenti cum ma coseau la indicatiile medicului. Simteam cum isi fac mana pe burta mea, cu sfiala. Rezultatul, o taietura destul de stramba, vindecata pe alocuri perfect, in altele ca si cusatura de mana. De aici, anesteziata, spre salonul de terapie intensiva, unde am rasuflat usurata ca pot, in sfarsit sa dorm, sa ma odihnesc. Parca au trecut ani..

Dimineata pe la 11.00, prietenele mele in vizita. Deschid ochii, drogata inca, dupa morfina, simt durerea din nou.. .Copilul nu e aici, e in alt salon, abia maine pot sa-l vad. Ce ciudat, sa nasti si sa fii separata de pruncul tau, doua fiinte dintr-una in saloane diferite! Merg prietenele mele sa-l vada, ii fac o poza, si cand ma uit, are un semn rosu in barba, cu un 5 intors. Hmmm.. asta nu-l vazusem la nastere. Bizar semn de nastere.

Descopar aparatul foto cu surpriza! Filmarea nasterii, doar din momentul expulziei. Vad ce nu am vazut atunci pe viu, pe micut cum il scot afara tinut cu picioarele in sus si capul in jos, si cum ii aluneca un picior din mana doctorului. “Poate atunci si-a facut hematomul”, ma gandesc. Nu, e semn de nastere. Ciudat.

paula-boarta-1

Mi-am simtit copilul abia cand mi l-au dat in brate, a doua zi, dupa ce fusesem dusa in alt salon. Atunci realizezi ca e al tau pentru todeauna. Extazul nasterii, fericirea am simtit-o cand l-am pus la san singura si el a supt atat de natural si simplu, ca un rau energetic care curgea prin amandoi. De atunci am dormit si in acelasi pat, ce incredibil sa ai o fiinta mica, total neajutorata, un catelus nevazator dependent de tine.

Tot imediat dupa nastere cand esti inca intre luciditate si inconstienta, trebuie sa spui daca vrei vaccin sau nu pentru copilul tau. Sub stresul situatiei, am spus da, mi-a parut rau dupa aceea, mai ales ca tocmai atunci a fost si scandalul cu efectele adverse ale vaccinurilor importate, dar m-am documentat mai bine dupa aceea si am refuzat sa mai fac vreunul, cel putin pana la varsta de doi ani. Pana acum, Luca nu a luat vreun medicament, a fost racit de vreo doua , trei ori si atat. Doamne ajuta!

Ma bucur de el si imi amintesc mereu de experienta nasterii ca pe un fel de cutia Pandorei, cu lucruri care trebuie imbunatatite, din toate unghiurile.. Ma bucur insa, ca m-am pastrat cu firea si am avut incredere in instinctele de mama. Orice femeie ar putea sa fie mai fericita si multumita de ea insasi daca ia timp sa inteleaga procesul nasterii si sa o realizeze asa cum vrea ea.

 Chiar daca nasterea mea nu a fost asa cum imi imaginam, mai ales ca nu s-a declansat natural, si poate de aici, toate complicatiile, sunt bucuroasa ca totul a fost bine, durerea a trecut ca prin vraja, iar acum Luca aproape ca merge singur.

Le doresc tuturor femeilor sa aiba rabdare cu ele insele, sa-si cunoasca corpul cat de bine posibil, sa se relaxeze si sa fie puternice, indiferent de hotararile pe care le iau.

Si aventura noastra continua, dar cred ca m-am lungit deja destul, ar mai fi multe de spus, dar cu o alta ocazie. Numai bine!

paula-boarta-2Paula, jurnalista free-lancer si doctoranda in anul 3 la sociologie, in momentul nasterii, actualmente in concediu de maternitate, pasionata de fotografie, arta si cultura in general. Viata sociala o intereseaza in egala masura prin participarea la diferite actiuni sociale, ca voluntara sau organizatoare. Mizeaza pe interculturalitate si cunoasterea celuilalt, cat si pe activitati desfasurate in comun. Solidaritatea si respectarea  drepturilor omului ar trebui sa fie valabile pentru toata lumea, astfel incat sa putem trai intr-o societate pe placul tuturor.

 

 

2 Comments

  1. simona

    foarte frumoasa povestea ta Paula ! si-mi place mult cum ai descris ce-ai simtit in timpul operatie ,cam aceleasi trairi le-am avut si eu…numai ca eu am avut norocul sa-l am pe micut alaturi de la inceput…felicitari pentru Luca!

  2. Paula, felicitari pentru Luca! Ma bucur ca toate s-au terminat cu bine.

    Ce ai face diferit la a doua nastere?

Leave a Reply

Required fields are marked*

6 + 14 =