Nastere la spital, Nastere naturala dupa cezariana (NVDC), Nastere naturala medicalizata

De bucurie nici nu am putut sa dorm [nastere naturala medicalizata, NVDC]

In Noiembrie 2014 a venit pe lume primul nostru copil, rodul iubirii noastre si omuletul ce avea sa ne schimbe viata. Fiind primul copil am crezut ca sunt suficient informata in ceea ce priveste nasterea si cresterea lui, dar din pacate timpul mi-a aratat ca nu a fost deloc asa. M-am axat pe lucruri superficiale, am urmat sfaturi subiective si am fost orbita de un sistem ce credeam eu a fi perfect.

Primul copil a fost nascut prin cezariana, la rece, datorita pozitiei (pelviana). Am acceptat cezariana desi o saptamana nu am fost om, nu am amintiri din acea perioada si am pierdut ce era mai important pentru un start bun in viata alaturi de copilul meu. Putini cunoscuti stiu asta, nu sunt genul de om care sa ma plang, sa astept ajutor, sotul fiindu-mi cel mai bun sprijin si este suficient. Au urmat episoade depresive, probleme in alaptare si remuscari pe care atunci nu le intelegeam, acum fiind vindecate stiu de unde vin: copilul meu nu a fost lasat sa vina pe lume atunci cand a fost el pregatit, copilul meu nu m-a simtit pe mine in primele clipe, a fost adus de 3 ori pentru alaptat in 24 de ore iar starea mea din urmatoarea perioada a accentuat toate acestea.

Din fericire in timp am dat si de informatii corecte, am intalnit oameni pregatiti si am reusit sa ma indrept spre o cale ce mi se potriveste, ma implineste pe mine si mai ales pe copilul meu. Ceea ce altora li se pare „prea mult”pentru noi e un stil de viata sanatos, linistit si plin de iubire ☺In urma primei experiente stiam ce imi doresc cu a doua nastere, de fapt imi doream acelasi lucru ca si prima data, doar ca acum nu mai puteau ajunge la mine orice fel de parere fara sa imi demonstreze contrariul. Vreau sa imi fie lasat corpul sa faca ce stie el mai bine! E dreptul meu si al copilului meu sa incercam! Asta imi spuneam zilnic. Nu a fost un drum usor de parcurs, obstacole au fost la tot pasul. Am primit pareri ale medicilor ce nici astazi nu pot sa le inteleg de ce au simtit nevoia sa arunce cu astfel de cuvinte: „nu poti pastra copilul”, „e o prostie ce iti doresti”, „o sa iti moara copilul la nastere”, „e prea complicat”, „tot la cezariana ai sa ajungi”, „nu ai sa rezisti, nu ai sa reusesti”. Sa mai spun ca astfel de cuvinte le-am auzit chiar in timp ce eram in travaliu de la o „stimabila doamna” doctor care era de garda si facea presiuni asupra mea si a medicului meu? Uite da, atata treaba avea acest medic, sa vina sa ma „incurajeze” pe mine, restul cazurilor erau probabil nesemnificative sau probabil se plictisea. Din pacate pentru ea nu a mers, din contra ii multumesc pentru ca mai tare m-a ambitionat, tocmai pentru a demonstra ca o parere personala nu evalabila in fata realitatii. Pacat este ca astfel de oameni sunt prezenti peste tot, mai ales in spitale, iar si mai trist este ca eu eram intr-un spital NVDC friendly … Obstacolele nu au fost doar la acest nivel, am avut parte de multe refuzuri, incercari esuate, oameni ce pareau sa ma sustina si sa ma ajute dar cand a sosit momentul au disparut sau incercau sa ma convinga ca nu e tocmai bine ce vreau sa fac, dar uite asa am ajuns astfel sa le multumesc. Le multumesc pentru ca astfel am ajuns sa dau de ingeri de oameni care nu au facut decat sa imi fie alaturi si sa faca pentru noi poate ceea ce nici singuri nu ne-am fi gandit ca este posibil.

Dupa toate peripetiile am ajuns in Bucuresti, sarcina era de 39 de saptamani si asteptam cu emotie momentul. Gandurile ca nu o sa stiu ce sa fac, daca nu ajung la timp la spital, ce o sa faca copilul meu fara mine (tot ma gandeam sa nu sufere) nu ma lasau sa ma relaxez prea mult. Contractiile BH erau prezente de ceva timp dar parca pe ce trecea timpul erau tot mai dese. La 39,5 saptamani de sarcina am fost la control. Col sters, contractii nedureroase, se apropie momentul dar sa am rabdare, poate dura oricat. Ei, numai bine ca din acea noapte incep contractii din 10 in 10 minute. Incerc sa ma odihnesc si sa astept sa vad cat sunt de adevarate. Pana dimineata la 8 contractiile sunt din 5 in 5 minute asa ca decid sa „alarmez” casa, fac un dus, imi iau ramas bun de la pustiul meu drag si ne indreptam usor spre spital.

Pana ma interneaza ajung la 3-4 minute contractiile, sunt instalata in sala de travaliu si din nou medicul ma incurajeaza si repeta: rabdare, rabdare. Incerc sa imi pastrez energia si sa ma odihnesc atat cat imi permit contractiile suportabile din acest moment dar nu reusesc. Sunt luata apoi pe sus de catre medicul de garda, imi vorbeste cu scarba, de sus si e ferm convinsa ca sunt “prostita” de medicul meu sa nasc natural. Pe moment imi vine sa rad de incercarile ei dar apoi zic sa ii raspund calm, la fel de superior si sa vada ca nu sunt o neinformata sau un om slab ce poate fi “prostit”. Imi tranteste in nas un consimtamant sa il semnez, sperand probabil ca ma sperie cu el si imi prezinta “beneficiile” (ce am povestit mai sus). Evident nici medicul meu nu a scapat de o atitudine la fel de “faina” dar ne zambeam oarecum cu inteles unul altuia si stiam ca e alaturi de mine.

Contractiile din 3 in 3 minute sunt deja de cateva ore bune, intensitatea lor creste considerabil, nu reusesc sa ma dilat deloc, medicul de garda evident profita si vine sa ma bazaie ca nu o sa reusesc si ma chinui degeaba dar nu ma las (in acest timp medicul meu a fost plecat cam 3 ore acasa, a doua zi fiind si de garda). In jur de 12 noaptea abia incep sa ma dilat, am 2 cm iar oboseala incepe sa se simta. La ora 3 am dilatatie 5 iar contractiile devin insuportabile de ceva timp, ma ajuta cat de cat cand stau in picioare sa le suport mai usor dar simteam o nevoie majora sa dorm catusi de putin. E drept, statul in pat la monitorizare nu prea a ajutat, dar stiam de la inceput ca de la dilatatie 5 o sa ma monitorizeze tot timpul.

Faceam pauze destul de des si pozitia de “yoga” sau la marginea patului sprijinita ma mai ajutau dar oboseala si durerile incepeau sa isi spuna cuvantul. Mi se prezinta optiunea de epidurala pentru a ma odihni putin dar decid sa mai incerc fara ajutor. In jur de ora 4 dilatatie 6 iar eu nu prea mai rezistam asa ca accept epidurala. Parca tot acum mi se rup si membranele, reusesc sa dorm o ora si sunt ca noua, dilatatie 9 si incep sa simt presiune si ca numai e mult. Cred ca de pe la 6:30 sunt dilatata complet si incep cu impinsul. Inainte de asta medicul imi spune ca cicatricea este subtiata putin in partea dreapta si o sa intervina sa scoata copilul pentru a nu forta uterul. Trec la impins, copilul sta destul de mult blocat si ii scade treptat pulsul, mai imping de 3 ori, medicul decide sa faca epizotomie si la 7:10 iese minunea de 3200 gr si 51 cm.

Este pus direct pe mine, l-am masat si sters cat am putut, am incercat si o atasare la san dar era obosit si nu am insistat. Apoi l-au luat sa il curete si sa il cantareasca, in timpul asta s-a taiat cordonul si l-am mai primit o data pentru un pupacit. Am fost despartiti aproximativ 2 ore, eu ramanand pentru curatare, cusut si o scurta monitorizare a uterului. Ajunsa sus in salon am primit imediat copilul (nu stiu daca a contat dar medicul le-a spus de jos asistentelor ca ma vrea cat mai curand in salon cu copilul), nu a primit deloc lapte praf si de atunci am ramas nedespartiti, contact piele pe piele pana a acceptat sanul si ne bucuram unul de celalalt. De bucurie nici nu am putut sa dorm desi eram praf, e un sentiment unic mai ales dupa experienta primei sarcini, iar mica taietura cu care m-am pricopsit e o nimica toata pentru toate celelalte lucruri frumoase.

Filantropia nu e o maternitate perfecta, are minusuri in privinta personalului daaar daca esti ferma pe pozitii, stii exact ce iti doresti, chiar nu au cum sa ajunga parerile la tine. Și culmea pe partea cealalta sunt si oameni extraordinari de faini aici, doar sa ai noroc sa prinzi tura lor. 🙂 Am sa ii raman mereu recunoscatoare acestui medic minunat, domnul doctor Radu Botezatu. Un medic care stie tare bine ce are de facut, cum sa te incurajeze si iti prezinta din timp ce considera el ca e potrivit dar tu alegi, un medic ce m-a primit la sfarsitul sarcinii si nu a avut decat cuvinte de incurajare pentru mine. Am avut parte in acea noapte de o tura unde am prins de data asta oameni faini, m-am simtit pe deplin incurajata si sustinuta si le multumesc din suflet! Evident trebuie sa ii multumesc si sotului meu 😀 care la inceput nu era deloc incantat de idee dar pe parcurs a devenit cel mai bun sustinator si sprijin, stiu ca fara el nu as fi reusit.

Desi e un subiect tabu tin sa specific ca pana la ora asta nu am dat niciun ban nimanui si nu ma simt tratata altfel fata de colega de camera de exemplu, care imparte in stanga si in dreapta. Ține strict de decizia voastra daca doriti sa dati ceva. Conditiile sunt bune aici, e curat, ce e drept am nimerit in salon bun cu baie proprie si doar 2 paturi si sunt fericita pentru alegerea facuta. In concluzie eu zic ca se poate si la noi, la stat, poate ce e drept ai nevoie si de putin noroc dar daca iti doresti mult sansele de reusita cresc considerabil 🙂

Succes tuturor celor ce isi doresc o nastere naturala, multa putere, sanatate si povesti de vis!

 

Ma numesc Diana, am 27 de ani, mamica de 2 baieti minunati. Daca ar fi sa ma caracterizez intr-un singur cuvant as spune „ambitioasa”. Cred ca si simplul fapt ca am rezistat in ambele sarcini sa nu stiu sexul copiilor demonstreaza cat sunt de ambitioasa. ;))Mereu am luptat si nu m-am lasat pentru ceea ce mi-am dorit cu adevarat. Iar soarta, Dumnezeu, viata sau pur si simplu norocul mi-au suras pentru fiecare dorinta. Asta doresc tuturor, sa isi indeplineasca visele, sa lupte pentru ceea ce isi doresc.

 

Leave a Reply

Required fields are marked*

four × five =