Nastere naturala, Povesti inscrise la giveaway

Cand mintea nu te lasa sa nasti [nastere naturala]

Povestea cu numarul 33 care participa la giveaway este povestea Georgianei. Ea prezinta foarte bine de ce nasterile in maternitatile de stat sunt de cele mai multe ori o experienta neplacuta pentru mamici. Imi doresc ca astfel de povesti sa fie citite de cat mai multe femei la prima sarcina ca sa stie sa fie hotarate si sa isi ceara drepturile in timpul nasterii! Iti multumesc Georgiana pentru povestea ta! 

Stiam ca nu voi fi pe deplin implinita decat dupa ce voi deveni mama, iar cand bucuria s-a asternut atat de repede peste inimile noastre, eu nu am putut crede ca sunt cu adevarat insarcinata. Sarcina a fost cel mai minunat lucru care mi s-a intamplat. Nu am avut greturi sau dificultati, am luat putin in greutate, am fost la fel de activa ca intotdeauna, m-am simtit excelent de la inceput pana la sfarsit.

Am lasat totul sa decurga cat mai firesc posibil si apropiindu-ne de deadline acelasi gand il aveam si pentru nastere. Stiam ca voi naste natural fiindca pur si simplu nu imi puteam imagina altfel, dar nu m-am documentat prea mult pe aceasta tema, gandindu-ma ca corpul meu stie ce are de facut. Insa aveam sa aflu ca o nastere vaginala nu e intotdeauna si naturala si ca toata experienta in sine e importanta, nu doar destinatia.

Aveam cateva zile pana la DPN cand am decis cu sotul ca trebuie sa facem ultimele cumparaturi inainte ca fetita noastra sa iasa la lumina. Si am mers atunci vreo 2 ore prin supermarket pana cand nu am mai putut merge aproape deloc. S-a declansat pretravaliul atunci iar urmatoarele trei zile le-am petrecut linistita in siguranta casei, pregatind terenul pentru ingerasul ce urma sa vina.

Aveam constant contractii nedureroase la mai putin de ora, pana intr-o noapte, cand a inceput si durerea sa apara. Nu am dormit deloc in noaptea respectiva, iar spre dimineata contractiile au ajuns la 7 minute, totusi cu durere putina de tot, fata de cum imi imaginam ca trebuie sa fie.

Am discutat, am dezbatut si am decis: “Mergem la spital. Doar scrie pe site-ul X ca trebuie sa ma prezint la maternitate daca contractiile sunt mai dese de una la 10 minute.” Implineam 40 de saptamani, eu eram la dus si sotul pregatea bagajele de ultima ora. Imi amintesc ca pe picior de plecare i-am spus: “Iti poti imagina ca plecam doi si ne intoarcem trei?”. Am facut o ultima poza cu burtica si am plecat.

Era o superba zi de 26 februarie 2012, duminica dimineata, soare, liniste, pustiu. Noi mergeam incetisor visand. Clopotele bisericilor rasunau. Am ajuns la Spitalul Judetean din Targu-Mures, spital prieten al copilului, unde se naste cu doctorul de garda. Fiind student la medicina sotul si-a pus halatul pentru acces mai usor si apoi am asteptat. Nu era nimeni. Nu gaseam pe nimeni.

Eu eram cam agitata si contractiile au disparut aproape de tot. Aveam dubii daca ar trebui sa plec sau sa raman. Galagia din capul meu s-a spart cand am fost chemata in cabinet. In fata mea, un doctor completa o fisa. Mi-a cerut un buletin, mi-a pus cateva intrebari si m-a pus sa semnez undeva. Apoi m-a “invitat” pe masa de consultatie. “Are numai 1cm dilatatie!” striga doctorul catre un altul. “Haha, sunt femei care toata sarcina o duc asa” imi zice el. “Pai, ma duc acasa atunci.” Dar era prea tarziu. Fisa pe care o semnasem mai devreme era de internare. S-au gandit ca daca tot sunt la termen si am ceva contractii as putea ramane sa vedem cum evolueaza acest “inceput de travaliul” cum l-au numit.

M-am schimbat in camasa de spital si dupa ce le-am confirmat ca mancasem dimineata, am fost trimisa intr-o camara tare stramta pentru clisma (?). Apoi am mers la sala de travaliu, o camera cu 6 paturi, unde urma sa imi petrec restul travaliului impreuna cu alte 3 femei in chinurile facerii. Si aici incepe de fapt povestea.

Intinsa pe pat cum eram, m-au rugat sa notez pe o foaie timpul la care au loc contractiile. Bucatica aceea mica de hartie pe care mi-am notat atunci durerile a stat multa vreme lipita pe un panou la noi in casa. Se vedea usor cum se rareau si ca durata, dar si ca intensitate. Mai aveam cate o contractie cand si cand, la intervale total neregulate, unele la mai mult de 40 de minute.

Dupa o bucata de vreme in care nu s-a intamplat nimic deosebit cu starea mea i-am spus sotului ca poate sa mearga acasa, urmand sa il anunt eu de evenimentele care se petrec. Dupa ce a plecat acasa si am ramas singura printre straini, parca mi s-au deschis urechile si am inceput sa aud tipetele colegelor de salon, de parca ar fi fost ale mele. Minutele se scurgeau incet incet, cate o contractie pe rand, iar eu nu mai auzeam nimic in afara de durere. Cuvinte precum “ma taie ca un cutit”, “nu mai poooot de durere” si “scoateti-l odata” m-au urmarit toata seara respectiva.

Nu puteam sa ma deconectez de tipete, nu ma puteam linisti, eram stresata peste masura si mi se facuse frig. M-am ridicat din pat la un moment dat ca sa ma plimb putin, dar a venit o asistenta dupa mine si mi-a zis ca trebuie sa stau in pat, pe care parte doresc, dar in special pe partea unde ma doare mai tare caci asa contractiile vor fi mai eficiente. Stiam ca nu e asa, dar eu ma simteam mica si nesemnificativa si nu indrazneam sa ma contrazic cu nimeni.

M-am simtit dezumanizata, de parca eram redusa la capacitatea mea de a scoate un copil din burta. Sesizasem si gestul fin prin care o colega de salon i-a strecurat in buzunar o bancnota unei asistente. Toata scena era terifianta, ca dintr-un film mut.  Spre seara, colega respectiva de salon a fost dusa in sala de nasteri, unde a nascut in 3 minute cu tipete de a rasunat toata sectia. La scurt timp, o alta colega a fost dusa in graba pe hol, doctorii alergau pomenind ceva de o cezariana.

Dupa un consult cu rezultat dezamagitor, 2cm dilatatie, am fost mutata sa petrec noaptea in alta sectie, cea de gravide cu patologie, ca sa ma pot odihni mai bine. In salon era o femeie care si-a petrecut aproape toata sarcina pe patul acela si o alta care era “numai” de 2 luni acolo. Ambele aveau vreo 35 de saptamani. Somnul meu a fost fragmentat, ma trezeau contractiile si ma culcam la loc, nu gaseam o pozitie buna de dormit si ma rugam de puiutul meu mic sa nu se mai miste asa de mult ca ma durea prea tare.  

A venit luni dimineata, a venit si micul dejun: ceai, doua felii de paine alba, o lingura de margarina, doua felii de parizer. Groaznic! Eram satula de stat degeaba in spital, imi dadeau lacrimile si vroiam numaidecat sa plec insa doctorii au insistat sa mai raman putin. A venit sotul si ne-am petrecut o buna parte din zi impreuna, plimbandu-ne pe holurile spitalului.

Am povestit, am ras, ne-am imbratisat. M-am simtit atat de minunat incat am si uitat ca eram in travaliu. Cand a venit iarasi seara, chiar cu putin timp inainte sa plece sotul acasa, am simitit o durere diferita. Contractiile au inceput sa fie insotite si de durere de spate, nu prea mult, dar suficient incat sa fie incomfortabil.

In jurul orei 00 a venit o asistenta sa ma intrebe cum merg lucrurile, ii povestesc durerea si ma trimite pe masa la consult. Aveam vreo 4cm dilatatie, dar cu toate acestea ei ma trimit inapoi sus la sala de travaliu. L-am sunat pe sot, care a ajuns in graba la spital. Durerile s-au accentuat semnificativ, dar eram foarte bucuroasa ca nu mai sunt singura. Aveam alte colege de salon in durere, dar nu ma mai deranjau acum. Ma intrebam cat o sa mai dureze. Sotul dormea intins pe doua fotolii langa mine. Eram epuizata, la fiecare contractie ma ridicam aproape in 4 labe pe pat, apoi adormeam la loc.

Cand a venit dimineata, pe la ora 7, m-au luat iarasi la consult. Stiam ca astazi e marea zi asa ca m-am uitat atent la tot personalul de acolo. Doctorul de garda era unul foarte serios si destul de neprietenos. Ii zice unuia “5” si apoi continua prin a cauta un instrument anume, ca o andrea. “Dar, ce faceti? Imi rupeti membranele?”. “Stati cuminte, domnisoara.” Fara explicatii, fara nimic. Raspunsul a venit cand am simtit cum cade un suvoi de apa pe jos. Si acum trebuia iarasi sa astept. M-am ridicat dupa ceva timp, simteam nevoia sa ma misc ca amortisem acolo, dar doctorul m-a vazut si a strigat la mine ca ma voi infecta daca nu stau in pat.

Contractiile erau tot mai dese si mai usturatoare. Simteam cum vine durerea din spate si apoi imi cuprinde intreaga burtica. Ma ridicam si ma tineam strans de o bara de fier, iar sotul imi masa spatele cu mainile ude. Lucrul asta m-a relaxat foarte tare. Era atat de bine. Pe la ora 11 au venit cu o perfuzie pe care mi-au pus-o in mana. Am intrebat ce e si mi-au zis ca o sa ma ajute sa nasc mai repede.

Si chiar asa a fost, pentru ca intr-o ora contractiile au devenit cam insuportabile, transpiram si incercam sa ma concentrez pe respiratie. Si apoi am simtit nevoia imperioasa de a impinge, era o nevoie care mi-a cuprins toata fiinta, o senzatie pe care nu o puteam controla deloc, dar care imi dadea mare usurare. Dar asistentele mi-au zis sa NU. Dar nu eu impingeam, ci corpul meu si era atat de bine sa ma las condusa de corp!

Atunci m-au dus in sala de nasteri unde doctorul s-a suit practic pe burta mea, am impins de 3 ori si in 5 minute mi-au zis ca a iesit capul si sa ma relaxez. Atunci cred ca i-au scos ei corpul, lucru care m-a deranjat foarte tare. Expulzia in sine a fost eliberatoare, deloc dureroasa, nici macar contractiile nu le simteam.

Bulinutza noastra a venit pe lume, marti 28 februarie 2012, la ora 12, dupa 2 zile de internare care mi-au parut o vesnicie. A iesit tipand cu toata forta. Sotul a fost “invitat” sa priveasca totul de la usa, ca sa nu incurce. Micuta noastra comoara avea 2700gr, 51cm si a primit nota 10. Era pur si simplu perfecta, mi se parea cel mai frumos copil din toata maternitatea!

Mi-au dat-o cateva secunde sa o sarut apoi i-au dat-o sotului sa o duca in salonul de proaspat nou-nascuti. Inca pe masa fiind, eu imi pipaiam burta si nu-mi venea sa cred ca nu mai e acolo si ca s-a dus si durerea cu totul. Am simtit cum vine si placenta si apoi mi-au cusut sfanta epiziotomie (care habar n-am cand au facut-o). In dreapta mea ma priveau o mana de studenti veniti la stagiu, dar eu eram prea incantata sa mai conteze.

Dupa 20 de minute mi-au adus-o la san, unde am mangaiat-o si am alintat-o asa cum am simtit. Primul alaptat a fost insotit de contractii destul de puternice de retragere a uterului. Zilele care au urmat au fost ca rupte dintr-un vis, eram ca o albinuta neobosita, aveam o putere magica de undeva care ma ajuta sa am grija de copilasul meu. Aici asistentele au fost foarte blande si chiar dragastoase fata de copii, cu exceptia uneia care a trebuit sa primeasca o ciocolata de la sot ca sa se calmeze cu sfaturile anti-luat in brate.

nita-georgiana-3
Privind in urma, incerc sa iau o atitudine pozitiva si sa ma gandesc ca a fost bine. Dar totusi nu a fost. Zeci de femei trec saptamanal prin mainile acelor oameni, dar pentru mine a fost o experienta unica. Imi amintesc fiecare persoana cu care am intrat in contact atunci, i-as recunoaste pe strada oricand. Imi amintesc totul de parca a fost ieri.

Personalul medical a fost destul de dragut, politicos, insa per total am ramas cu impresia unei torturi psihice, nu din cauza lor, ci a mea. In mintea mea eram prinsa intr-un loc de unde nu puteam iesi si unde nu aveam niciun cuvant de spus, nu aveam liberate si nici dreptul de a ma comporta cum simteam. Sunt sigura ca stresul meu a stagnat travaliul si ca totul ar fi decurs mai rapid si cu mai putina durere daca il petreceam in linistea caminului propriu. Prezenta sotului a fost totul pentru mine.

Abia dupa nastere mi-am dat seama unde am gresit. In primul rand, am gresit ca am mers atat de devreme la spital, luandu-ma dupa sfaturi neinspirate. Am gresit ca nu m-am informat mai temeinic asupra procedurilor care se fac din oficiu femeilor in travaliu, incepand cu clisma si terminand cu travaliul petrecut la pat, ruperea artificiala a membranelor, oxitocina, apasatul pe burta, epiziotomia, chiar si taierea cordonului ombilical, stergerea vernixului, picaturile in ochi, injectia cu vit. K, baita si multe multe altele.

nita-georgiana-2

 

Dar cel mai important lucru pe care trebuia sa il fac era sa imi cer drepturile. Trebuia sa fiu hotarata si proactiva, sa detin eu controlul, in loc sa accept tacuta tot ce mi se facea, de cele mai multe ori fara nicio explicatie, fara nicio logica ci doar din obisnuinta.

In incheiere sunt doua femei care merita mai mult decat multumirile mele. Doamna Victorita si doamna Maria au fost niste ingeri pentru mine atunci si le voi purta in inima mereu. Multumesc!

nita-georgiana-1
Georgiana are 25 de ani, este de profesie programator si graphic designer. Este mare iubitoare de culoare si oameni frumosi si mamica unei Bulinutze de 1 an si 8 luni, iubita, alaptata, purtata si scutecita textil. Aparitia fetitei lor i-a ajutat sa se intoarca la natura si sa redescopere cat de minunata e viata.

 

 

2 Comments

  1. Georgiana, ziceai ca ai nascut intr-un spital “prieten al copilului”. Pentru un spital de stat este super ca ti-au adus-o la san dupa 20 de minute. Ai putut sa stai cu bebelusul tau in salon pe toata perioada sederii?

    Nu te intreb ce ai face diferit la a doua nastere pentru ca ai spus foarte clar asta in poveste. Doar iti zic sa ne povestesti si a doua oara cum a fost ok?

  2. Georgiana

    Da, spitalul a fost destul de “prietenos cu copilul” ca sa spun asa :). Nasterea a fost cu mai putina empatie din partea personalului, insa zilele de dupa au fost destul de frumoase. Am stat cu fetita in acelasi salon, care era de doua locuri, iar mamica colega nascuse si ea cu o zi inainte asa ca am putut sta de vorba, am impartasit experiente, sfaturi.

    Personalul de aici a fost vorbea foarte frumos cu copiii, nu mi-au zis nimic cand au vazut ca dormeam cu fetita in acelasi pat (in afara de o singura asistenta care n-avea ce cauta in domeniul asta). Incurajau alaptatul si spuneau mereu “desigur ca o sa puteti alapta”, insa tot dadeau lapte praf. Si Bulinutza noastra a primit LP atunci si mi-a fost foarte greu sa il scot, mi-a luat luni de zile.

    Ar fi minunat daca ar lua amploare si proiectul “spital prieten al nasterii”. Eu cu siguranta as fi avut nevoie de asa ceva. Insa nasterea si mamicitia m-au schimbat si m-au facut sa ma simt mai valoroasa, acum nu mai permit nimanui sa calce peste valorile mele. Multumesc Bulinutza mica :)!

    Si dap, sper ca urmatoare nastere care v-o povestesc sa fie chiar de poveste 🙂

Leave a Reply

Required fields are marked*

eighteen + 12 =