Nastere acasa, Nastere naturala, Nastere naturala nemedicalizata, Povesti despre nastere

Aveti curaj sa nasteti asa cum va doriti! [nastere naturala nemedicalizata]

Unele decizii in viata depind de atat de multi factori, incat daca vrei sa-i spui cuiva cum de ai luat acea decizie, trebuie sa ii spui toata povestea care sta in spatele ei. Asa e si in cazul meu; as fi vrut sa va spun numai despre a doua nastere, o nastere minunata, acasa, dar nu pot sa nu va povestesc depre prima nastere. Voi fi foarte deschisa in exprimarea mea, si de asemenea voi da multe detalii!

Dupa ce am aflat prima data ca eram gravida, in 2012, am inceput si eu bineinteles sa ma gandesc la cum va fi viata in 3, cate o sa facem impreuna, ce fel de valori vrem sa transmitem mai departe ca parinti, dar de asemenea ma gandeam si la momentul nasterii, si incercam sa imi inchipui cum va fi, cat va dura travaliul, cat de tare va durea, in fine, tot pachetul de temeri si intrebari  pe care le are o viitoare proaspata mamica.

Cu cativa ani in urma vazusem la o emisiune la televizor niste nasteri in apa, si tot ce imi aduc aminte este ca cele 2 sau trei mamici, cate au fost prezentate, se aflau intr-un bazin destul de marisor, in care innotau in timpul travaliului, nu-mi aduc aminte sa fi tipat de durere cum vedeam in multe alte filme, ci doar respirau adanc, se mai miscau, iar apoi dupa scurt nasteau. Totul a fost asa frumos, asa curat, asa lin, incat mi s-a imprimat in memorie si de atunci am zis ca eu voi vrea sa nasc in apa. Pe masura ce sarcina evolua, ma gandeam daca va fi posibil acest lucru, deoarece ceea ce auzisem eu despre spitale si cum se naste acolo era total diferit. La una din consultatiile ginecologice mi-am intrebat doctorul daca exista posibilitatea aceasta, iar el mi-a raspuns pozitiv, indemnandu-ma ca in momentul in care ajung la spital sa spun ca doresc o nastere in apa pentru a mi se rezerva sala cu bazinul. Totodata mi-a spus ca in momentul in care voi avea contractii regulate la un interval sub 15 min, sa chem ambulanta si sa merg la spital.

Zilele au mai trecut, imi aduc aminte ca povesteam la un moment dat cu cumnata mea despre cum imi imaginam nasterea, vroiam sa stiu cum este in acele momente, experienta ei.  Temerile care le aveam si necunoscutul cereau raspunsuri, si tot ce auzeam din experientele celorlalte prietene era ca doare, ca dureaza mai mult sau mai putin, ca unele au ajuns la cezariene nedorite, altele isi programau cezariene ca sa nu le doara, cele care trecusera pe acolo spuneau cat de dificila e recuperarea dupa operatie, si unele isi doreau sa nu o fi facut.  In mintea mea era clar ca voi alege o nastere naturala, fara interventii, si continuam sa ma gandesc la partea cu nascutul in apa, cu toate ca nu auzisem nici un caz de felul acesta printre cunoscuti. Dupa cum spuneam, in timp ce am povestit cu cumnata mea i-am spus despre dorinta de a naste in apa, si tot ce mi-a spus este ca va trebui sa am grija, ca daca mi se va rupe apa inainte sa ajung la spital nu voi mai avea voie, ca exista risc de infectii.  Asta i se spusese si  ei.

Mai derulez un pic zilele si ajung la momentul culminant. Era ziua cand aveam dpn-ul, si eu eram in asteptarea inceperii travaliului. Imi doream asa de mult sa inceapa odata, pe de o parte ca sa imi tin fiica in brate, pe de cealalta ca sa scap de burta si de dimensiunile astronomice pe care le aveam (30 kg+). Aveam mainile si picioarele umflate deoarece acumulasem apa in ultimele luni, totul era inconfortabil. A venit seara zilei si pe la ora 9 contractiile au aparut si au continuat. Nu erau foarte dureroase, erau cam ca durerile mele menstruale. Aveam un calculator pentru contractii pe telefon, si tot restul serii m-am monitorizat, ca sa vad intervalul. Vroiam sa ajung neaparat cat de repede la spital, deoarece singurul lucru care il aveam in cap era sa nu mi se rupa apa ca sa pot naste in apa. Eram oarecum stresata. Pe la doua noaptea imi aduc aminte ca i-am dat un cot sotului si i-am zis ca e timpul, aveam contractii din 10 in 10 minute aproximativ, asa ca m-am imbracat repede pana el a chemat ambulanta (nu intelegeam exact de ce e nevoie de asta, dar nici nu am pus intrebari), apoi am coborat si in 5 minute am fost la spital. Cand am ajuns acolo, a trebuit sa astept sa mi se recolteze sange, m-au montat la aparate sa asculte bataile inimii, si trebuia sa stau destul de chinuita pe un pat mai ingust, timp in care mi s-a facut fisa de internare. Apoi dupa toate acestea am cerut sa mi se dea jos branula, doar terminasera cu sangele, si mi s-a raspuns ca aceea trebuie sa stea acolo pe motiv ca daca va fi vreo complicatie in timpul travaliului sa mi se poata administra rapid orice ar fi fost nevoie. Acest “daca” m-a speriat un pic, ma gandeam ce poate merge prost, ca doar tanara sunt, antecedente in familie nu am avut, sarcina a decurs normal, ganduri peste ganduri.  Branula ma deranja. Simteam ca nu a fost bine pusa, nu imi puteam indoi bine mana, si era chiar mana dreapta, desi eu mereu ofer stanga. Mi s-a spus ca tot sistemul lor e ajustat pentru partea dreapta. In fine. Eram foarte entuziasmata cand a venit moasa sa ma examineze, ma gandeam ca deja sunt cat de cat dilatata si speram ca nu va mai dura mult, deoarece si contractiile devenisera ceva mai suparatoare, si eu ma strangeam ca un covrig in timpul lor. Cand mi-a raspuns destul de neutru ca doar un centimetru sunt dilatata, mi-a pierit zambetul de pe fata. M-a lasat intr-o camera de nasteri si a zis ca mai vine pe la 6-7 dimineata inainte sa fie schimbul de tura sa ma examineze si pana atunci sa incerc sa dorm. Sotul era alaturi de mine in tot acest timp. Am incercat sa imi gasesc o pozitie mai confortabila pe pat, dar nu reuseam. Sa stau pe spate m-ar fi durut tot bazinul, ca greutatea imi apasa pe nervi, pe o partea dreapta nu prea puteam ca ma durea mana cu branula, si pe stanga nu rezistam prea mult ca trebuia sa imi tot schimb pozitia ca amorteam, la care mai adaug si contractiile acelea enervante tot la 8 minute. Si uite asa am petrecut eu toata noaptea, cand abia am reusit sa atipesc scurt de vreo 3 ori. Dimineata eram obosita, amandoi de fapt, ca sotul meu a avut la dispozitie doar un scaun langa patul meu. A urmat examinarea, progres vreo 3 cm. Iarasi mi-a pierit entuziasmul. M-au trimis apoi sus in camera unde trebuia sa stau dupa ce as fi nascut, ca era ora mesei si trebuia sa mananc ceva. Camera era cu 4 paturi, celelalte 3 ocupate, mamici fericite cu puii in brate si vizitatori galagiosi si fericiti alaturi. Dupa ce am mancat, unde sotul meu a trebuit sa ma ajute deoarece nu imi puteam indoi mana nici ca sa imi ung o felie de paine din cauza durerii, ne-am intors in camera ca sa incerc sa ma odihnesc putin pana in jurul pranzului cand trebuia sa merg iarasi jos la sala de nasteri pentru o viitoare examinare. Desigur ca nici acum nu am reusit sa dorm, era toiul zilei. Nimeni nu vroia sa traga draperiile si era multa lumina, musafirii vorbeau tare, mana ma durea, contractiile devenisera mai apasatoare.

La pranz, progres minim, dilatatie 4. Mana imi era umflata,a sa ca noua moasa care era acolo s-a indurat de mine si mi-a dat-o jos, spunandu-mi ca mai tarziu va trebui sa o pun iarasi, din nou, in caz de complicatii, doar ca o vom pune jos pe mana si nu la cot. Macar asta s-a rezolvat si puteam merge la baie singura, fara sa ma asiste sotul, deoarece pe cat de penibil suna, nici macar nu ma puteam sterge bine cu cealalta mana. La fiecare schimb de tura stiu ca am mentionat ca eu vreau sa nasc in apa, ca sa fiu sigura ca nu uita careva de mine. Dupa ce am fost din nou trimisa sus in camera si chemata pe la 4 pentru o alta examinare ( sper ca nu v-ati plictisit citind, eu eram deja furioasa ca decurgea totul asa greoi si incet), tot fara mari imbunatatiri, mi s-a spus sa ma plimb, sa urc trepte, sa ma misc cat pot de mult ca sa ajut un pic procesul. Am baut mult ceai si sotul s-a oferit sa imi faca un tur al subteranului spitalului, deoarece pentru cateva luni el avusese acolo practica si il cunostea ca in palma. Dupa ce ne-am mai aerisit un pic mintile si am mai povestit de-ale noastre, am incercat sa urc cat mai multe scari, dar eram asa de obosita de la atatea ore nedormite ca nu am rezistat prea mult. Ne-am intors in camera unde mereu era cineva si se povestea, si am incercat din nou sa ne odihnim cat de cat. Spre seara cand am coborat din nou aveam dilatatie 6 jumate si am intrebat daca acum pot intra in apa. Eram atat de fericita cand mi s-a spus ca da, deoarece speram ca acum voi incepe sa ma dilat mai repede si ca in acea seara vom face cunostinta cu fetita noastra. Ma agatasem oarecum si de data, era 10.11.12, si imi placea, asa ca imi facusem sperante mari.

Odata ajunsa in apa, m-am relaxat, si era asaaaa bine. M-am relaxat asa de mult ca si contractiile au inceput sa se distanteze, si erau tot la vreo 20 de minute acum. M-am panicat, din nou. Nu intelegeam de ce. Am stat vreo ora si ceva in apa, am fost mai odihnita ce e drept, dar suparata. Suparata ca in camerele vecine tot auzeam cate o femeie gemand sau tipand, respirand adanc sau cum simtea fiecare, iar apoi auzeam plansete de bebelasi, voci fericite, felicitari, si imi doaream si eu sa imi pot vedea copilul ca ele. Mai ales cand unele venisera dupa mine si nascusera inaintea mea. Mi-am intrebat moasa ce nu fac bine, si ce pot face ca sa ajungem si noi odata la final. Ea m-a sfatuit sa respir adanc si sa nu ma mai adun ca un covrig, ca asta blocheaza contractiile si in loc sa ma dilat se intampla opusul. I-am raspuns doar ca nu pot, ca ma doare prea rau si sunt asa obosita, si nu reusesc pur si simplu. A dat din umeri si a plecat, se schimba tura. M-au lasat pentru restul serii jos in camera, si pe sot l-au trimis in camera taticilor unde era un pat, ca sa se odihneasca si el, deoarece avea cearcane deja.

Eu am reusit de asemenea sa ma odihnesc un pic, dupa relaxarea din apa, si am incercat sa nu ma mai gandesc la contractii, la dilatare, la cand o fi momentul, si sa dorm. Stiu ca s-a facut ora 11 si ceva cand dintr-o data au inceput niste contractii dureroase rau, ca nu mai puteam sta nicicum. Am chemat asistenta, l-am chemat pe sot, genunchii imi tremurau si incepusem sa plang de dureri, lucru care pana atunci nu l-am avut. Se pare ca intrasem in faza activa, dar cum eram atat de obosita de la nesomn, epuizata de-a dreptul, contractiile au fost asa violente ca am implorat pentru o epidurala. Dupa ce moasa a incercat sa ma linisteasca si a zis sa mai astept putin ca poate nu mai dureaza mult, dupa vreo ora am primit injectia. Apoi am dormit pana la 5 noaptea, cand mi s-a rupt apa, care era verziue, semn ca cea mica a eliminat meconium. Nu stiam eu ce inseamna asta, eram fericita ca nu mai simteam durerea, dar dilatatia mea tot nu era suficienta, incat moasa mi-a spus ca daca nu ma dilat suficient de repede ma baga in cezariana. Atat mi-a trebuit ca am inceput sa raspund isteric cu lacrimi in ochi ca nu vreau cezariana, orice numai nu cezariana. Oricum nu stiu ce s-a mai intamplat, daca mi s-a administrat doar ser fiziologic sau mi-au dat si occitocina ca sa ma dilat mai repede, sotul imi era alaturi si incerca sa ma linisteasca, eu regretam ca nu mai puteam naste in apa datorita epiduralei care ma imobiliza la pat. Oricum, efectul epiduralei incepea usor sa treaca si eu simteam contractiile deja. Aproape de ora 10 dimineata, moasa, obosita si ea sa ma tot asiste, mi-a spus conform graficului ca pot incepe sa imping cand simt vreo contractie, ca sunt dilatata suficient, lucru care l-am si facut, si in scurt timp mi-am tinut fetita in brate. Eram atat de fericiti (si obositi)! Dupa o lunga asteptare, care durase cam 32 de ore de cand a inceput totul, ea statea pe pieptul meu linistita, dupa cate traise in ultimele ore.  Moasa m-a cusut, deoarece m-am rupt putin, si am avut nevoie de vreo 4 copci. M-am bucurat ca nu a fost mai mult, m-am bucurat ca nu am ajuns la cezariana, si per total era binisor. Apoi dupa ce mi-au luat-o pe cea mica sa o cantareasca, masoare si spele, mi-au inapoiat-o, si cumva pe un ton uimit m-au intrebat de ce nu ii dau sa suga. Sigur, m-am gandit eu, de parca fac asta de cand sunt si era bineinteles… A venit una din ele, mi-a prins sanul si i l-a bagat in gura fetitei, iar ea a inceput sa traga tare, si ma durea.

Cand s-a incheiat toata povestea, am multumit si ne-am dus in camera, unde eu am ramas mai departe sa dorm si sotul a plecat acasa, spunand ca se intoarce dupa cateva ore cand va fi odihnit. Ruth, ca asa i-am pus numele, nu a mancat foarte mult in acea zi, era destul de somnoroasa, nici eu nu cred ca aveam mai mult de cativa stropi de colostru. Am pus-o la san cum am stiut, cand o vedeam ca plange, asta dupa ce intai o schimbam. Nu stiam pe atunci de atasare corecta la san, ceea ce a dus la niste ragade de toata frumusetea. Noaptea ce a urmat a fost foarte dificila. Eu aveam contractii post-partum, ma durea cusatura, sanii, iar fata plangea si era rosie, si chiar ardea putin, dar nu mi-am dat seama pe moment din cauza oboselii. Nu mai stiam ce sa fac cu ea, am plimbat-o, am schimbat-o, am pus-o de nenumarate ori la san crezand ca ii este foame, si spre dimineata am rugat una din asistente sa o ia pentru o ora macar sa ma pot odihni. Pana la urma a fost doar jumatate de ora, iar apoi a urmat examinarea medicala. Doctorita mi-a spus ca are febra, si in urma analizelor de sange a reiesit o infectie in sange (de la meconium) si mai trebuie sa stam inca o saptamana sub observatie, cu antibiotic.

Au fost zile grele. Din cauza ragadelor a trebuit sa ma pompez, Ruth a primit biberoane destule, asistentele care veneau sa aprovizioneze camerele sau sa curete tranteau usi, sertare si tot ce mai era disponibil, indiferent daca dormeau copiii sau mamele. Vorbeau tare, ele nu erau in situatia noastra, cu nervii intinsi si obosite, dureri dupa nastere si emotii de-a valma. Ele doar veneau sa isi faca jobul si plecau inapoi acasa. Stiu ca am fost pusa mai apoi intr-o camera separata cu inca doi copii in aceeasi situatie, si in afara de tatici, alti vizitatori nu am putut primi, ca masura de protectie pentru copii. De parca asistentele sau ceilalti tatici nu ar fi fost la fel de “periculosi si straini”  pentru copilul meu ca si bunicii sau prietenele mele care m-au vizitat in acele zile. Abia am asteptat  sa ajung acasa, mai ales ca in ultimele luni eu si sotul meu lucraseram intens la apartamentul proaspat cumparat ca sa il aranjam si sa il facem cuibul nostru.

In cele din urma s-a intamplat si asta, si m-am bucurat enorm. Dar acasa nu am fost scutita de probleme. Mama venise la noi ca sa ma ajute dupa nastere, si stiu ca a fost foarte bine intentionata cand a incercat sa imi dea anumite sfaturi, cum ar fi alaptarea la program, introducerea ceaiului in alimentatia bebelusului, evitarea lui “senvata inbrate” si altele, deoarece acestea le primise si ea la randul ei cand ne-a crescut pe noi. E drept ca noi (toata generatia) am crescut, dar nu inseamna ca a fost cel mai bine asa, si ca sfaturile pediatrilor de atunci erau asa bune. Tot ce stiam eu despre alaptare la momentul respectiv a fost ca trebuie sa fie la cerere si exclusiv in primele 6 luni, dar nu stiam prea bine de ce.

Mai tarziu, cand am atins puseul de 3 luni (despre care la fel nu aveam habar), am avut mari probleme si era sa se duca pe apa sambetei tot efortul de pana atunci cu alaptatul daca nu ma invita o alta mamica pe care nu o cunosteam pe grupul Alapteaza! de pe facebook. Atunci am inceput sa descopar laturile prea putin stiute despre alaptare, dar esentiale pentru reusita ei. Iar de acolo am inceput sa descopar tot mai multe lucruri de care nu stiam, cum ar fi conceputul de attachment parenting, sau blw (autodiversificare), co-sleeping, baby-wearing, din ce sunt facute vaccinurile si de ce sa nu vaccinezi, EC (elimination communication), medicina alternativa si nu in ultimul rand am inceput sa descopar tot mai multe povesti despre nasteri acasa.

Vedeti, acesta a fost motivul pentru care a trebuit sa va insir toata povestea, deoarece acesta a fost drumul parcurs de mine in luarea acestei decizii. Prima data am citit povestea Jeaninei Vlad, care a nascut acasa neasistata de nici un cadru medical, ci doar de sotul ei. Prima impresie a fost puternica. Ma gandeam ca e un pic prea mult, daca ar fi intervenit ceva complicatii? Ei, acest daca il explica tot ea in alte articole scrise, unde expune si demonteaza multe frici neintemeiate si mituri si practici care conduc la astfel de complicatii nedorite. Si apoi povestile au inceput sa curga una dupa alta, ale altor mamici puternice si increzatoare atat din Romania cat si din lumea intreaga. In toate povestile era multa bucurie, seninatate, putere, liniste, siguranta, incat incet incet a incoltit in mine aceasta dorinta de a ma simti si eu la fel la viitoarea nastere. Fiecare femeie descria ce important e sa se simta in largul ei in timpul travaliului, sa se simta ocrotita, in siguranta, iubita si incurajata de cei din jur, sa nu i se induca stres de nici un fel, deoarece acesta poate bloca si lungi travaliul prin secretia implicita de adrenalina care il insoteste, si care blocheaza oxitocina. Am invatat despre cum actioneaza corpul uman in travaliu, ce muschi fac ce, de ce e importanta respiratia, pozitia verticala si nu orizontala, am aflat despre importanta orei magice si netaierea imediata a cordonului care inca pulseaza (care la Ruth nu cred ca s-a intamplat), si la fel mi s-au spulberat temerile legate de posibile circulare de cordon, bebelasi nepozitionati, care prin cateva tehnici pot fi intorsi in multe din cazuri. (Toate lucrurile de mai sus care sunt scrise in Italic mi-am dat seama apoi ca au contribuit la acumulare de stres, la un travaliu greoi si prelungit, la stres fetal care a dus la eliminarea meconiului, la o iminenta de cezariana, la declansarea mai inceata a lactatiei, usoara depresie post-partum si multe altele, care au avut un impact negativ asupra mea).

Nici nu as mai sti acum sa spun toate lucrurile de care ma temeam, important e ca rand pe rand s-au spulberat. Am capatat incredere in mine, si mi-am zis ca asa cum milioane de femei au nascut acasa, de multe ori singure, timp de atatia mii de ani, asa voi putea si eu, deoarece Dumnezeu e cel care a conceput corpul femeii si l-a dotat cu intrega capacitate de a concepe, creste, naste si intretine o noua viata.

Cand am aflat prin martie 2014 ca sunt din nou gravida, ne-am bucurat amandoi foarte mult. Nu ii spusesem inca sotului gandurile mele, dar in decursul urmatoarelor luni am inceput sa vorbim despre asta. Prima data cand a auzit a fost cam reticent, si el avea anumite temeri si se gandea ca pe langa posibile probleme ce ar putea sa apara, ar fi si multe de strans si spalat si adunat dupa nastere, doar vazuse la spital cate iti trebuie si ce se intampla. Usor, usor, am reusit sa il asigur ca pentru mine ar fi cea mai buna optiune, si ii spuneam mereu ca daca toata sarcina va parcurge bine, si nu vor fi nici un fel de probleme sau complicatii, sa facem o incercare. La urma urmei, spitalul e la 5 minute de noi, cum am mai spus, si daca ar fi sa se intample ceva, suntem in cel mai scurt timp acolo. Pana la urma a acceptat si el. Am luat legatura cu o moasa, care a venit si ne-a vizitat regulat acasa, am ajuns sa o cunoastem si sa avem incredere in ea, si ea ne-a cunoscut pe noi, si stiam ca toate dorintele mele, aceea de a nu clampsa cordonul devreme, de a naste in apa, de a nu vaccina, de a avea ora magica, de a avea parte de respect in timpul nasterii, tratament naturist pe cat posibil la nevoie, imi vor fi respectate, mai ales ca si ea era mai mult decat de acord cu toate acestea. Nu am comunicat despre aceste lucruri decat cu persoane apropiate si de incredere, pe care le-am rugat sa nu comenteze nimic negativ cu privire la deciziile noastre. Socrilor vroiam sa le facem surpriza, asa ca au ramas pe dinafara.

Pe parcursul sarcinii nu am luat nici un fel de supliment, nici acid folic, nici vitamine, ci doar m-am hranit corespunzator, luand toate lucrurile necesare din alimentatie. M-am confruntat doar cu o usoara carenta de fier pe la jumatatea sarcinii, de care m-am ocupat cu fier biologic si un sirop cu extract din plante cu continut mare in fier si vitamina C, iar spre final am avut o infectie vaginala, si in ciuda faptului ca ginecologul mi-a recomandat Candibene (Canesten), mi-am intrebat moasa de alternative si am folosit niste ovule pe baza de acid lactic care sa regleze flora vaginala si un gel vaginal cu propolis. A durat ceva mai mult de o saptamana, dar am evitat chimicalele.

Dupa saptamana 38 deja asteptam cu nerabdare momentul, mai ales cand vedeam in coltul sufrageriei bazinul de nasteri cum ma cheama sa il umflu si sa “sar” in el 🙂 . Incepusem sa beau ceai de frunze de zmeur, cate putina cafea, sa mananc salate amarui. Ma gandeam ca poate voi naste mai repede de data aceasta, asa ca am zis sa ajut si eu cat pot. Plimbarile erau regulate, alimentatia adaptata, mi-am facut de vreo 3 ori si pasaj perineal ca sa ma pregatesc putin, dar contractiile intarziau sa apara. Cand si cand cate una sporadica, nimic mai mult. Stiam ca micuta mea asteapta doar momentul perfect, cand e ea pregatita, dar eu speram sa fie cat mai repede. Am ajuns si dpn-ul in cele din urma, nu avusesem decat vreo 2 contractii in ziua respectiva. Mama venise iar sa ma ajute, dar cu o saptamana inainte de a naste a trebuit sa plece inapoi in tara deoarece matusa mea, care era bolnava de cancer, ajunsese in faza terminala, cand rinichii i-au cedat, si asteptam de pe o zi pe alta vestea sumbra.

Cu cat treceau zilele, incepea sa incolteasca o noua teama, si anume sa nu trec de cele 42 de saptamani, deoarece in acel caz nu as mai fi putut naste acasa si moasa ar fi fost obligata sa ma predea spitalului mai departe. Am vorbit mult cu ea in acele zile, imi spunea acelasi lucru care il stiam deja prea bine, sa nu ma stresez. Pe langa asta mi-a recomandat sa imi fac un ceai de scortisoara, ghimbir si cuisoare, care ar ajuta la inducerea contractiilor, si mi-a mai adus niste uleiuri de verbina si mixul  de scortisoara, cuisoare si ghimbir, si mi-a zis sa am incredere in mine, sa nu ma stresez, sa las corpul sa isi faca treaba ca mult nu va mai dura.

Am ajuns in ziua 40+4, si nu am facut nimic deosebit, rutina de dimineata. Apoi am mai crosetat putin, si pe la 12 am inceput sa simt ceva contractii usoare. Am mai asteptat vreo ora si apoi am culcat-o pe cea mica si am incercat si eu sa dorm, dar nu am putut, m-am luat cu gandurile si mi-a sarit somnul. Asa ca m-am strecurat de langa fiica-mea si m-am dus la bucatarie sa beau ceva, si m-am gandit ca nu ar fi rau sa framant ceva paine ca pana se scoala fata sa creasca si sa o pot coace. Dupa ce am terminat totul m-am indreptat spre pat cu gandul sa dorm macar jumatate de ora, deoarece contractiile usoare persistau si m-am gandit ca poate ca a venit clipa si am nevoie de energie asa ca trebuie sa ma odihnesc. Verific ceasul pe mobil si chiar in acel moment vad ca ma apeleaza mama. Raspund incet ca sa nu o trezesc pe fata, si cu o voce inceata, printre cateva lacrimi inghitite, imi da vestea ca matusa mea tocmai s-a stins din viata. In clipa aceea am stiut un lucru: fie ma las dusa de val, podidita de plans si pareri de rau, si risc sa imi incetinesc travaliul, fie ma stradui sa nu ma gandesc deloc la ceea ce mi s-a spus si sa ma concentrez pe ceea ce era important pentru mine in acele momente, adica sa aduc o noua viata pe lume. Decizia a venit rapid, nu era cale de intoarcere. I-am spus mamei condoleante, ca imi pare rau, si ca ma bucur ca matusa mea e intr-un loc mai bun fara suferinta, si am terminat rapid conversatia, ca sa alung cat mai repede gandurile sumbre din minte.  Tot ce am mai avut in cap inainte sa adorm au fost versurile celor de la Holograf: “Stiu, un copil se naste acum/ Da stiu, un batran isi ia ramas bun…” 

Dupa aproximativ o ora s-a trezit fata mea, si musai si eu, asa ca m-am dus sa vad cat a crescut painea si sa ma apuc sa o coc, apoi l-am asteptat pe sot sa vina de la lucru si am mancat ceva impreuna, si am iesit sa facem niste cumparaturi la magazinul din apropiere. El ma intreaba daca sunt sigura ca vreau, si daca sa mergem pe jos (erau mai putin de 300 de metri), si eu i-am raspuns foarte sigur ca mai dureaza ceva vreme si ca abia seara cred ca se va apropia momentul. Si in plus, ii spun, probabil ca urma sa fie ultima plimbare a mea pentru vreo 2-3 zile. Nu cred ca a durat mai mult de o ora pana ne-am invartit noi la magazin, si apoi ne-am intors acasa, am mai strans lucrurile insirate, ne-am mai jucat cu Ruthy si apoi o contactez pe moasa. Sa fi fost vreo 6 dupamasa cand am vorbit, si ea s-a oferit sa vina de indata, dar i-am spus ca sigur mai dureaza  putin si nu are rost sa vina asa de repede ca sa stea degeaba pe la mine. Inca aveam contractii usoare, le tot comparam cu cele de la sarcina anterioara. Ea a spus ca daca asa sta treaba se va porni pe la 8 jumate ca sa fie inainte de 10 la mine, si ca intre timp noi sa umflam bazinul si sa pregatim restul lucrurilor sa fie la indemana. Zis si facut.

Dupa ce am inchis, nu a durat prea mult pana s-au intensificat o idee contractiile, dar nu le-am bagat prea tare in seama, ca ma tot plimbam prin casa, ascultam muzica din playlist-ul facut special pentru eveniment, ma mai puneam pe minge, sau daca eram in alta camera, ma sprijineam cu coatele pe orice piesa de mobilier mai inalta, si lasata putin pe genunchi faceam miscari circulare din bazin, respirand adanc in acest timp. Spre seara a inceput un vant puternic si o ploaie generoasa, ca ma gandeam ca poate mai bine era sa o fi lasat pe moasa sa vina mai repede, ca sa nu aiba probleme pe drum, dar era prea tarziu. Am tras toate draperiile sa fac locul cat mai calduros si intimp posibil, si dupa ce am umflat bazinul sotul s-a dus sa o culce pe Ruth. Mai usor zis decat facut, ca a vazut si ea toate pregatirile si era agitata 🙂 . S-au tot luptat ei vreo ora pana a adormit. Eu am mai mancat ceva, am mai crosetat, si am ascultat muzica. Totul era cat mai relaxant. Cand mai venea cate o contractie, hop pe minge sau pe cuierul din hol. Timpul a trecut destul de repede, pana a ajuns moasa la 10 jumatate. Dupa ce si-a organizat toate lucrurile necesare, ma intreaba cum ma simt, se face comoda, si imi spune ca daca vreau sa imi masoare dilatatia sa ii comunic. Eu am raspuns pozitiv de indata, ca eram curioasa, si mare mi-a fost mirarea cand mi-a spus ca aveam deja 5 jumate- 6! Eram perplexa! Dupa asa niste contractii usoare si timp relativ putin, asa o dilatatie. In secunda doi am intrebat daca pot intra in bazin, si ea a raspuns afirmativ, asa ca ne-am pus sa umplem bazinul cu apa calda. Desigur, a mai durat vreo jumatate de ora, timp in care am mai povestit diverse lucruri, Ruthy s-a mai trezit o data ca vroia la baie, sotul a culcat-o din nou.

Cand bazinul a fost aproape plin am intrat in el, deja era vreo 11 jumate, si a fost asaaaaa bineee. M-a ajutat foarte mult sa ma relaxez si sa imi fie cald si bine, incat era mult mai usor de suportat contractiile, care erau doar o idee mai intense. Am inceput sa fac si vocalize in timpul lor (adica un aaaaaa foarte adanc care ajuta bazinul sa se deschida), iar ajutorul moasei (care venise la scurt timp dupa moasa mea, si care de fapt era si ea la randul ei moasa care vroia doar sa asiste ca sa isi faca mai multa experiente, pentru a se ocupa si ea in viitor de nasteri acasa, si careia ii oferisem consimtamantul meu sa fie prezenta – era si foarte draguta) mi-a facut masaj in zona sacrala, si m-a incurajat mereu verbal, zicandu-mi ca nu mai dureaza mult, si ca fac o treaba excelenta. 

Dupa mai ceva timp, am simtit in timpul unei contractii cum brusc s-a intamplat ceva, dar nu stiam sigur ce. Oricum a fost o contractie mai dureroasa. Am aflat mai tarziu ca atunci s-a rupt apa probabil. Ceea ce a urmat a fost foarte rapid: eu am simtit ca vreau sa merg la baie pentru treaba mare, si eram cat pe ce sa ii cer sotului un prosop sa ma pot sterge cand ies, dar moasa mi-a zis ca nu ma sfatuieste, si sa raman in bazin. Mie mi-a fost de-a dreptul penibil, cred ca asta a fost singurul lucru de care m-am jenat atunci (desi stiam ca au vazut ele destule, si ca e ceva fiziologic normal, ca se intampla si pe mesele de nasteri in spital), dar mi-am cerut scuze si le-am spus ca trebuie sa imi dau drumul. Nici nu am apucat bine sa imping, ca am simtit capul fetitei cum a alunecat pana la jumatatea vaginului, si m-am oprit. Intre timp Ruth s-a trezit, si sotul a adus-o in camera ca sa fie si ea prezenta. Cu a doua contractie am continuat si a iesit capul ei, eu fiind in bazin in genunchi, sprijinita de margine. Pe a treia contractie m-am odihnit si mi-am adunat fortele, iar cu a patra a fost afara. Era 12 jumatate cand s-a intamplat, si am avut onoarea sa o prind eu si sa o scot din apa. Am fost prima persoana care a atins-o, si ea s-a cuibarit la pieptul meu. Am stat asa imbratisate in asteptarea placentei, si am savurat momentul. (Nota: desigur ca moasa intre timp a curatat apa cu ceva ce arata ca o plasa de pescuit, ca sa nu stam in apa murdara) Apoi sotul a pus-o la culcare din nou pe Ruth. Cordonul ombilical a fost putin cam scurt, si trebuia sa stau intr-o pozitie putin ciudata ca sa o tin pe fetita cu capul afara din apa, dar dupa vreo jumate de ora am expulzat si placenta, am clampsat cordonul si l-am taiat,mutandu-ne pe pat ca sa fim mai confortabile. Sangerarea a fost minima, nu m-am rupt deloc de data asta. Am pus-o pe cea mica direct la piept si am initiat astfel si alaptarea, ca sa avem un start optim. Dupa vreo ora, moasa a examinat-o foarte finut, a cantarit-o si mi-a inapoiat-o, fara ca cea mica sa scoata un scancet. Nu a trebuit sa imi fac griji pentru nimic, fetele s-au ocupat de tot ce mai trebuia strans. Noi ne-am dus in pat si am stat acolo linistite. Cand totul a fost gata pe la 4 dimineata, ele s-au retras, nu inainte de a ma felicita din nou si a-mi spune ca am facut o treaba excelenta. Moasa mea urma sa se intoarca in jur de ora pranzului, si i-am spus sa stea sa se odihneasca linistita, ca ne merge bine, si apoi sa vina, iar noi ne-am culcat, fericiti ca totul a fost minunat si foarte scurt (vreo 12 ore de cand a inceput totul).

alexa_m_3 

Dimineata cred ca a fost vreo 9 cand ne-am trezit, si primul lucru care l-a facut Ruthy cand a facut ochi a fost sa exclame fericita “Julia!” si a sarit pe ea sa o pupe. A fost foarte entuziasmata ca dupa atata timp de asteptare si de spus “Hai Julia afara” o vede in sfarsit pe surioara ei. Am luat micul dejun linistiti si relaxati, si apoi am incercat sa gasesc un motiv plauzibil ca sa o fac pe soacra mea sa vina la noi. Ea se oferise sa isi ia liber de la lucru pentru a sta cu Ruth in caz ca ar fi trebuit sa “merg la spital”, asa ca i-am spus doar ca am dureri destul de mari (ceea ce nu era fals ca aveam contractii post-partum) si ca ar fi fain sa poata veni. A spus ca mai sta pana la pauza de pranz si apoi vine. Nu trebuie sa va mai spun ce reactie a avut cand vine si il gaseste pe sot acasa si pe mine ma vede cu fata in brate. Cred ca i-a pierit graiul pentru vreo 10 minute cel putin 🙂 Apoi l-a sunat si pe socrul meu, spunandu-i sa vina de la lucru direct la noi ca sa mancam impreuna pizza (a pastrat surpriza), si de n-ar fi dat motivul acesta cred ca m-as fi pus sa fac ceva de mancare. Trebuie sa va spun ca ma simteam excelent, de parca nu nascusem cu cateva ore in urma. Nu am crezut ca e posibil asa ceva, nu dupa toate povestile pe care le-am auzit despre nasteri.  Dupa ce l-am surprins si pe socrul meu am avut unda verde sa dam sfoara in tara si sa comunicam vestea tuturor celor apropiati, si totul a fost cum nu se poate mai bine.

alexa_m_2

Cu exceptia contractiilor post partum care m-au mai sacait cateva zile si care parca au fost ceva mai intense decat la prima nastere, nu am avut nici un alt fel de neplaceri. Lactatia s-a instalat a doua zi si nu am avut nici un fel de problema in acest sens, datorita lucrurilor aflate anterior. Ruth nu a mai stiut sa suga dupa atata timp, desi am sperat la un tandem. Dupa alte cateva controale in zilele ce au urmat, totul a fost in regula cu cea mica si eu ma simteam excelent, asa ca moasa si-a incheiat vizitele mai repede, iar noi ne-am vazut mai departe de viata de zi cu zi si am inceput sa ne adaptam la noua formula. Nu a fost nimic ce sa fi regretat cu privire la nastere, nici o vorba nelalocul ei, nici o atitudine nepotrivita, nici o restrictie sau vreun impediment (poate doar lumina slaba care a afectat claritatea pozelor, si faptul ca nu am avut un fotograf apropiat sa ne capteze momentele).  Nu am avut nici un factor de stres, ceea ce a contat enorm pentru bunul mers al lucrurilor, nu am necesitat nici un fel de medicatie pe tot parcursul travaliului sau dupa, nici o interventie nedorita sau indusa. Daca ar fi sa compar cele doua nasteri, diferentele sunt enorme, in aproape toate aspectele: de la o durata lunga a travaliului la una scurta (32-12), de la o multime de investigatii de rutina (luat sange, masurare dilatatie, branula, ser) la o singura masuratoare a dilatatiei, de la un mediu rece, neutru la spital, la unul cald si cunoscut acasa, de la un personal neutru si distant, in permanenta schimbare, la o prezenta cunoscuta, calda si afectiva, de la stres si reguli, constrangeri si orare, la liniste, libertate de miscare, fara reguli sau program fix, de la un travaliu in care cel mai mult am stat in pat, la unul 100% activ si in miscare, de la o dorinta de a naste in apa la trairea ei efectiva, de la ritmul haotic din spital si tumultul de persoane necunoscute la linistea si serenitatea propriului camin, lipsit de fete straine si galagie, de la o multime de medicamente (vitamine prenatale, acid folic, tratamentul pentru infectii vaginale, ser si ce mi-or mai fi dat in travaliu, antibiotice pentru cea mica dupa nastere) la doar doua alternative naturiste (suplimentul temporar de fier si gelul pentru infectii), de la depresie post-partum la fericire post-partum, de la mililitri, muls, ragade, proba suptului si program de alaptat la absolut nici o grija cu privire la aceste aspecte si o crestere uimitoare in greutate.

Nu pot decat sa privesc in urma cu satisfactia ca am reusit ceva atat de minunat, ca am fost tratata cum se cuvine, am fost inconjurata de toata dragostea si grija din partea celor prezenti, m-am simtit in siguranta in propriul meu camin, alaturi de familia mea, si ca am avut onoarea sa aduc pe lume o scumpete mica in cele mai minunate conditii. Daca mi-ar fi spus cineva ca se poate naste si fara dureri (prea mari) nu as fi crezut, dar acum m-am convins pe propria piele ca se poate, si imi doresc ca tot mai multe femei sa poata experimenta si trai ce am trait eu, si sa fie increzatoare ca lor si numai lor le-a fost incredintata aceasta misiune de a naste, impreuna cu puterea necesara!

Aveti curaj dragele mele! Aveti curaj sa nasteti asa cum va doriti, cu sotul alaturi, cu corpul intact, cu spiritul si mintea libere de prejudecati si stres, inconjurate de dragoste, resprect si incredere si cu toate dorintele implinite!

 

alexa_m_1Ma numesc Alexa Monio, am 26 de ani, casatorita si din 2011 locuiesc in Steyr, Austria. Am studiat Istoria Artelor, iar momentan sunt in concediu de maternitate cu cea de-a doua fetita. Sunt crestina si ma implic mult in comunitatea locala, unde imi place sa slujesc celorlalti cu tot ceea ce pot, in limita timpului disponibil. Hobby-urile mele sunt cantatul, crosetatul, gatitul, lista e destul de lunga. Folosesc medicina alternativa, remedii naturale pentru mine si familia mea, si imi place sa promovez un stil de viata sanatos.

 

1 Comment

  1. DAN PINTICAN

    NU ZICE NIMIC DE PREZENTA TATALUI LA NASTERE….IN ROMANIA PARINTII NU AU DREPTUL SA DECIDA ASUPRA PREZENTEI TATALUI IN SALA DE NASTERI….DECID MEDICII CA SI CUM NOI NU AM AVEA DISCERNAMINT….SOTIA MEA SI CU MINE NE-AM DORIT MULT CA EU SA FIU IN SALA DE NASTERI….NU AM FOST LASAT ASA CA AM INTRAT CU FORTA SI AM TAIAT CORDONUL OMBILICAL….MOASA A AVUT NEVOIE DE CONCEDIU MEDICAL….NOI TOTI TATICII SI , MAI ALES, VIITORII TATICI TREBUIE SA LUPTAM PENTRU PROMULGAREA UNEI LEGI CARE SA OBLIGE GINECOLOGII SA NE INVITE IN SALA DE NASTERI….DOAR IMPREUNA VOM REUSI.

Leave a Reply

Required fields are marked*

four × 3 =